Prietenie în vremea referendumului

Două prietene din copilărie se contrazic asupra acceptării persoanelor gay, dar descoperă că pot să doboare zidurile de comunicare.

Fotografii din arhiva personală a lui Damaris Ștef. Stânga: Damaris Ștef. Dreapta: Ioana Opriță.

Fotografii din arhiva personală a lui Damaris Ștef. Stânga: Damaris Ștef. Dreapta: Ioana Oprița.

Ioana Oprița și Damaris Ștef împart luna și anul nașterii: ianuarie, 1985. Au crescut și copilărit în Sebeș, județul Alba. S-au cunoscut la grădiniță, dar au devenit prietene abia în liceu, când au fost colege în clasa „tocilarilor”, matematică-informatică la Colegiul Național „Lucian Blaga”, din oraș. După liceu au pierdut legătura, pentru că au ales să studieze la facultate în orașe diferite. Se mai întâlneau doar întâmplător în Sebeș. Acum, Ioana este arhitect și locuiește în Berlin, în timp ce Damaris trăiește în orașul natal, unde se ocupă de aranjamente florale pentru nunți.

Au 33 de ani și amândouă cred în Dumnezeu. Înainte de referendumul pentru redefinirea familiei în Constituției, au încercat să discute pe marginea unei postări pe Facebook în care  Adrian Docea, director de creație într-o agenție de branding și publicitate din Cluj, folosea citate din Biblie pentru a argumenta de ce a vota DA la referendum „nu are nimic de-a face cu creștinismul”. Prima care a scris a fost Ioana, care a rugat-o pe Damaris să citească postarea. Comentariile lor au curs de aici. Damaris a răspuns: „Ioana dragă, îmi pare rău să iți zic, dar ce scrie omul acesta mai sus sunt doar versete scoase din context, știu că Dumnezeu e dragoste, dar e și drept în același timp. Aș vrea să citești Romani 1:24-28”. Și a completat: „Nu vreau să mă contrazic cu tine, că îmi ești dragă, dar mă doare inima să văd că adevărul lui Dumnezeu e sucit și răstălmăcit”. Ioana a replicat: „Dami dragă, e în regulă să ne contrazicem. Suntem două persoane diferite, dar care au în spate atâția ani de prietenie. Și știi cât îmi ești de dragă. Am citit Romani 1:24-27, la sugestia ta. Și de aia îmi place să vorbesc cu tine, că îmi dai dreptul la replică”. După alte câteva comentarii, discuția lor s-a încheiat cu „Te îmbrățișez”.

Una dintre ele avea o poză de profil cu hashtagul #loveislove, cealaltă – o poza într-o ramă care spunea „Votez DA la Referendum! Vino și tu!”. Am descoperit povestea lor întâmplător pe Facebook, le-am căutat și am vorbit cu amândouă la telefon. Le despart peste 1.300 de kilometri și felul în care au ales să acționeze în perioada referendumului, dar le unește dorința de a menține comunicarea una cu cealaltă, din respect pentru prietenia avută.

Ioana: Sebeșul e un oraș mic și toată lumea știe pe toată lumea. Între grădiniță și liceu nu am păstrat legătura, dar ne știam. Cred că am stat în același cartier până în clasa a V-a, când Damaris s-a mutat la casă. Era un loc de joacă în fața blocului meu și toată lumea venea acolo, copii de la alte blocuri de toate vârstele și ne jucam toți la grămadă. Cumva, noi n-am pierdut legătura și pentru că ne întâlneam prin Sebeș. Când trăiești într-un oraș așa mic, e foarte simplu să te întâlnești cu cineva pe care îl cunoști.

Damaris: În liceu n-am fost cele mai bune prietene, dar ne-am înțeles bine întotdeauna. Amândouă mai optimiste, mai zâmbărețe. Am avut o prietenie frumoasă.

Ioana: A fost foarte ușor să fiu prietenă cu Damaris. Eu sunt de religie ortodoxă, ea e de altă religie și cumva pentru noi n-a contat niciodată chestia asta. Eram colege de clasă, eram prietene, puteam să glumim în pauze și asta era tot. Știi cum sunt oamenii, dacă tu ești ortodox, ceilalți sunt „pocăiți” și religia ta este cea mai bună. Dar la noi nu s-a pus problema așa. Damaris s-a botezat în liceu, pentru că la ei în religie așa se practică, și ne-a invitat și pe noi să luăm parte la ceremonie. Ne-am dus trei-patru colege și a fost foarte interesant. Am fost în altă biserică, am văzut ce înseamnă asta. Damaris era acolo ca o prințesă, îmbrăcată într-o rochie lungă albă, cu părul brunet. Era tare drăguță. Pentru noi a fost un lucru foarte normal, nu ne-am gândit niciodată: De ce face Damaris chestia asta? Că e la liceu. Pur și simplu a fost o invitație. Cumva și părinții ei au fost tot timpul la fel. Dacă mergeam la ea acasă nu se punea niciodată problema că [eu] sunt de religie ortodoxă și ar trebui să stau cu cei de religie ortodoxă.

Erau și colegi de altă religie, dar care stăteau cu noi la ora de religie și niciodată n-au comentat că ceea ce spune profesoara de religie e greșit. Cred că nu ne-am gândit foarte mult la chestia asta, dacă ne acceptăm unii pe alții sau nu. Erai prieten cu cine erai prieten. Nu-mi aduc aminte de nimeni în care să pot arunca cu pietre, ca să mă exprim ca în ultimele săptămâni. Fiecare a fost cu calități și cu defecte, unii erau mai tocilari ca alții, unii erau mai buni la mate, alții mai buni la română, cum e normal.

Ea a făcut facultatea la Cluj și eu la Timișoara. În februarie anul trecut am hotărât să mă stabilesc la Berlin. Lucrez într-un birou de arhitectură. Am văzut poze pe Facebook de când s-a căsătorit, cu copiii. Relația a rămas la distanță și pe Facebook, cumva. Ne spunem la mulți ani, ea e născută tot în ianuarie, ca și mine. Ea e cu familie, eu sunt fără, pentru că nu sunt căsătorită, și atunci avem și alte priorități.

Damaris: Am făcut Științe Economice, dar nu am profesat în domeniu. Acum am un PFA și mă ocup de aranjamente florale pentru nunți. După liceu n-am mai păstrat legătura cu Ioana, ea fiind și plecată, dar cu referendumul ăsta am avut ocazia să vorbim. Ea cu punctele ei de vedere, eu cu al meu. Pe care îl susțin, chiar dacă referendumul nu a trecut.

Ioana: Cred că fiecare interpretează din experiența ei de viață. Eu am avut un foarte mare noroc să mă mut la Berlin. Aici lumea e foarte deschisă. Primul prieten pe care mi l-am făcut a fost un tip din Berlin. Eram la un picnic, unde toată lumea vorbea germană și eu pe atunci nu prea vorbeam. Mai spuneam câte ceva din când în când, dar mă gândeam: „Eu pentru ce am venit? Nu vorbesc germană, nu pot să fac nicio conexiune”. Și la un moment dat se uită un tip la mine, își dă seama că mă simt incomod și începe să vorbească în engleză cu mine. Am fost atât de captivată, încât două ore m-am uitat la el ca la un super-erou. La un moment dat unul dintre invitați îmi spune: „Știi că degeaba te dai la el, că el e gay”. Era singurul care a vorbit cu mine în engleză, care și-a dat seama că: „Hai s-o băgăm și pe ea în seamă”. La final, pentru că eram fără prea mulți prieteni, i-am zis: „Știi, mă gândesc că tu ai viața ta aici, dar tare mult mi-ar plăcea să fim prieteni”. Am făcut schimb de numere de telefon și de atunci suntem prieteni. Când ne întâlnim, povestim ore, pentru că avem de recuperat. El nu m-a judecat din perspectiva celorlalți. Pentru el n-a contat că vin din România, nu a contat că nu vorbesc germană, a avut răbdare cu mine.

Damaris: Nu știu de ce a ajuns ea să gândească altfel, dar știu de ce am ajuns eu să gândesc diferit. Cred că dacă te consideri un om al lui Dumnezeu, un om creștin, nu poți să accepți astfel de lucruri. Adică, nu că nu-i accepți pe homosexuali sau că nu-i iubești, dar Dumnezeu nu acceptă păcatul și atunci trebuie să le spui că nu e bine ce fac și cumva să-i ajuți. Trebuie să-i iubești, dar să le spui că Dumnezeu nu acceptă păcatul și ce fac ei.

Ioana: Eu m-am schimbat foarte mult de când sunt la Berlin. Când vin prieteni în vizită bineînțeles că-i duc la Zidul Berlinului și citim inscripțiile de acolo. Te gândești că zidul ăla a destrămat familii, a despărțit mame de copii, soți de soții. Sunt inscripții pe jos unde oamenii au fost împușcați, pentru că cineva a crezut că așa trebuie. Când trec pe acolo mie mi se face pielea de găină și mă gândesc că eu mă pot plimba oriunde prin Berlin, pe mine nu mă întreabă nimeni nimic.

Am citit foarte mult acum și toată lumea zice: „Tu nu ești gay, pentru ce lupți atâta?”. Da, eu nu sunt gay, dar pe mine m-au acceptat oamenii fără să mă judece aici, nimeni nu se consideră mai bun decât mine. Mă gândesc că dacă eu la un moment dat o să am o problemă, cineva o să urle pentru mine.

Damaris: Fac parte din Biserica Baptistă, dar nu cred că e neapărat legat de biserică. Sunt și ortodocși, și catolici care au susținut referendumul, pentru că cine e credincios adevărat și a citit Biblia știe că așa e Dumnezeu. Da, trebuie să-i iubim, dar Dumnezeu și când zice despre femeia păcătoasă, „numai care n-a păcătuit niciodată să ridice piatra împotriva ei”, după aia femeii îi spune „du-te și să nu mai păcătuiești”. Adică Dumnezeu te acceptă, dar nu te lasă să rămâi în starea în care ești, vrea să te schimbe. Dumnezeu și biserica au un rol foarte important în viața mea. Și familia. Am doi copii și nu mi s-ar părea corect să fie învățați altceva decât ceea ce gândesc eu.

Ioana: Am primit mesaje pe Facebook cu: „Vai, ce se întâmplă cu tine?”. O parte din prieteni cred că m-am dus la Berlin și dintr-o dată sunt destrăbălată. Eu văd totul din perspectiva mea, am câțiva prieteni gay cu care am vorbit despre cât de greu e să trăiești în România sau în altă parte. Și doi dintre ei mi-au spus că s-au gândit să se sinucidă. Când cineva îți spune așa, în față, îți dai seama cât de gravă e toată situația. Și îți dai seama că au ales să-ți spună într-un moment de maximă vulnerabilitate. Înseamnă că au încredere în mine și că au o suferință foarte mare. Tot încerc să explic chestia asta pentru că e vorba despre o viață de om. Țin la fel de mult la Damaris cum țin și la prietenul meu care este gay. Viața mea nu ar fi mai frumoasă dacă unul dintre ei nu ar mai fi în viața mea. Cineva mi-a spus la un moment dat foarte frumos că nu poți să judeci pe cineva că nu gândește ca tine în momentul ăsta. Pentru că tu, acum câțiva ani gândeai diferit. Faptul că tu ți-ai schimbat părerea ține de experiențele pe care le-ai trăit până acum. Dacă m-ai fi întrebat acum cinci ani ce cred eu despre gay, poate că aș fi zis că nu sunt normali. Nu știu, poate. Pe mine nu m-a întrebat acum cinci ani nimeni ce cred despre chestia asta.

Damaris: Nu cunosc direct persoane gay. Din comunitatea de floriști, am pe Facebook persoane, dar nu le cunosc personal. Ideea nu e că nu i-aș iubi sau că nu m-aș purta cu ei normal, dar nu pot să accept că ceea ce fac ei este bine și trebuie și copiii educați în aceeași direcție. Asta e problema mea. Dacă ei și-ar trăi viața lor, n-ar avea nimeni nimic cu ei. Dar să nu vină să-mi îndoctrineze copiii, asta e cea mai mare problemă a mea. Să introducă în școli orele de educație sexuală obligatorii, iar tu ca părinte nu ai dreptul să-ți retragi copilul de la astfel de ore. Am văzut documentare. Copiilor de la doi-trei ani li se spune că tu, dacă ești băiat, poți să fii și fată, nu-i nicio problemă. Mi se pare că intri cu bocancii în mintea unui copil. Și ăsta mi se pare un lucru foarte trist.

Ioana: Cred că dorința asta de a-l convinge pe celălalt că tu ai dreptate, cred că aici începe marea ceartă până la urmă. E foarte greu să accepți că e posibil ca cineva să aibă o altă părere și să fie părerea bună, că tu greșești. Am citit o carte foarte faină acum de curând, Jordan Peterson, 12 Rules for Life, și acolo e un capitol în care spune că tu trebuie să te gândești că din orice discuție poți să înveți ceva. Adică persoana cu care vorbești poate să știe ceva ce tu nu știi. E foarte greu să accepți chestia asta, pentru că și mie îmi place să am dreptate. E mai simplu când zic: „Stai că-ți spun eu cum stă treaba, că știu sigur”. Dar, până la urmă, nici eu nu știu sigur. Și eu citesc articole, mă uit la video-uri pe internet și încerc să-mi fac o părere care, din nou, e a mea și prin prisma experiențelor mele.

Damaris: Poate eu trăiesc într-un mediu diferit și mai mulți prieteni din listă sunt creștini. Și Ioana zice că se consideră creștină și-l iubește pe Dumnezeu, dar nu cred că înțeleg exact cum îl înțelege pe Dumnezeu. Mi-a fost dragă și-mi este dragă, dar nu suntem prietene foarte apropiate, nu cred că relația ne-a fost afectată. Consider că trebuie să fim civilizați în modul în care vorbim, chiar dacă nu suntem de acord unii cu ceilalți, pentru că nu rezolvăm nimic dacă vorbim urât și aruncăm cuvinte.

Ioana: Învățăm cumva să mergem mai departe, pentru că nu asta ne leagă. Nu politica sau un referendum ne leagă pe noi ca prieteni. Damaris o să fie tot timpul Damaris cu care m-am jucat la grădiniță, Damaris cu care am împărțit atâtea amintiri frumoase în timpul liceului, cu care mă plângeam că nu știam să ne facem tema la mate. Dacă ea votează acum DA nu înseamnă că ea e mai puțin prietena mea. Până la urmă, chestia asta se termină astăzi și de luni încolo toată lumea își continuă viața. Că se întâmplă ceva, nu e vina ei sau a mea personal. Când trăiești așa într-un oraș mic, ea îl cunoaște pe tatăl meu, îmi cunoaște prietenii de acolo, ea n-o să-l mai salute pe tata pe stradă doar pentru că Ioana a zis să nu mergeți la vot. Am crescut în comunitatea aia și cred că nu se va schimba nimic. Ăsta e un referendum care trece și după aia trebuie să vedem cum ne ținem iar de mână și mergem mai departe împreună.

4 comentarii

  • Bucur Euge ·

    Sunt mândru de tine Damaris.

  • Țurcanu Sanda ·

    Mă bucur că am găsit articolul. Cred că este ceea ce aveam nevoie să citesc după această perioadă tumultoasă. Consider ca că este greu să continui o relație de prietenie cu cineva cu care nu împărtășești întocmai aceleași opinii, însă nu este imposibil. A fost dureros să realizez că unii dintre prietenii foarte apropiați abordau subiectul referendum-ului dintr-o perspectivă diferită de a mea, întrucât simțeam că nu aș putea avea aceleași sentimente față de ei în urma conversațiilor purtate. Nu am renunțat la relații, deoarece cred că fondul prieteniei este mai profund de atât și nu se rezumă doar la concordanța unor opinii pe un anume subiect…nu?

  • Claudia ·

    Felicitari ,Damaris!!Un exemplu demn de urmat!!!

  • Gicu ·

    Ioana, daca ai citit Jordan Peterson presupun ca esti constienta deja ca el e impotriva a toata agenda lgbt corect? Damaris a punctat bine faptul ca homosexualii cu treaba lor atata timp cat nu se implica in vietile noastre. Ce fac ei in patul lor e treaba lor, dar sa nu vina sa zica ca acela e un lucru normal si ca sa ii acceptam. Ei sa isi vada de treaba si de viata lor si pe noi sa ne lase in pace.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Primul sărut (care a contat)

O serie de povești iscate de festivalul Serile Filmului Gay, din crezul că poveștile care ne arată ce avem în…

De ce Tudor Giurgiu

Tudor Giurgiu e cel mai ocupat om din filmul românesc. Organizează, construiește, produce, plănuiește, vinde,…

Mini povești despre #noiinceputuri

Al șaselea an de DoR vine cu schimbări de mărimi și forme, despre care o să aflați mai multe din revista tipărită…