Râsul de criză

Învățături preponderent empirice și ideal reconfortante pentru protestatarul confuz.

Promit să ajung și la lucruri mai serioase, dar mai întâi permiteți-mi să vă spun o poantă cu căcat. Comediantul Louis CK vorbește la un moment dat de prima lui amintire, sau acel moment zero al vieții ca ființă umană conștientă de sine și de lume. Avea patru ani și era în fața casei părintești, în toiul unei căcări în pantaloni fulminante. Atât de mare și de dureroasă a fost căscarea, încât literalmente l-a trezit.

Ei bine, cam așa văd eu protestele din februarie 2 017, sau momentul în care #neamtrezit.

O precizare: singura justificare cât de cât valabilă pentru a-mi da public cu părerea despre aceste proteste este că situația mea personală este întrucâtva similară cu cea națională. Adică o harababură existențială. Am 32 de ani și de vreo trei trăiesc ceea ce am numit, când încă îmi imaginam că se va limita la pragul statistic, „criza de o treime de viață”. Vă scutesc de detalii, spunând doar că mi-am revoluționat calea nu atât ușoară cât previzibilă și m-am trezit pe niște serpentine vertiginoase care nu se mai termină. Nu știu ce-mi veni. Cum ar spune bunicul meu, Dumnezeu mângâie-i sufletul, m-a mâncat în cur. Dar pot spune că această criză care din afară arată a dezastru, de mi-e și milă de ai mei, idem de editor și prieteni, mă ajută să pricep lucruri pe care (trebuie să) cred că altfel nu le-aș pricepe.

Subiectul, mai precis, este importanța emoțiilor în această rundă de proteste și cum am putea să le fructificăm și/sau să le facem față. Scena e Târgu Mureș, orașul natal din care am plecat acum aproape 15 ani, oraș despre care râdeam miercuri seară – miercurea de după noaptea de marți OUG 13 –, când eram doar câteva zeci în fața Prefecturii, că aici nici sfârșitul lumii probabil nu se ține. O paranteză: deși posed un caracter destul de inflamabil și nu lipsit de frondă, la toate marile proteste din ultimii ani (în afară de Colectiv, care e un caz aparte) am ieșit cu o oarecare stânjeneală. Am avut o viață suficient de privilegiată încât să-mi permit să evit pe cât posibil intrigile de zi cu zi din sistem; nu vorbesc și mă înspăimântă birocrateza, sau politicheza, sau sistemeza. Fiindcă sunt conștientă de această ignoranță, nu pot să strig, fizic. În 2013, la protestele împotriva mineritului în Roșia Montană, de pildă, eram atât de copleșită de gândul că istoria cazului e atât de veche și stufoasă, iar eu nu știam toate detaliile și chichițele – și dacă îmi băga cineva un microfon în gură să mă-ntrebe de ceva chichiță și eu nu știam să răspund? Şi nu cred că sunt singura.

„Cum de ați ieșit acum și nu când [introduceți orice eveniment revoltător din istoria recentă]?” e una dintre întrebările cu care s-au confruntat protestatarii, mai ales începători. Şi poate fi destabilizantă fiindcă, dincolo de evenimentul-declanșator (ordonanța, să zicem), răspunsul poate fi profund și extrem de volatil, impregnat cu emoții greu de rotunjit în cuvinte. Mai ales într-o polemică.

Pentru mine, de exemplu, a contat întâlnirea foarte probabilă (suntem în Târgu Mureș) și totuși cumva miraculoasă (cum se întâmplă uneori) cu o fostă colegă de liceu, într-o seară de marș. Atunci am simțit, prima oară după toți anii, orașul ăsta „acasă” și m-am și simțit prima oară protestatară. Sau berea de după cu câțiva amici (unii vechi, unii de protest), când am ajuns să vorbim despre ce ne-au învățat familiile și școala despre raportarea la autoritate și cum am putea noi să ne creștem altfel, ideal mai bine, copiii. Am vorbit despre frică și încredere și colorat în afara conturului și acolo ne-am găsit, de fapt, unele dintre rădăcinile și motivele protestelor noastre.

Emoțiile pot fi esențiale pentru mobilizare, fiindcă protestele, dacă avem răbdare să ne ascultăm unii pe alții, sunt mai puțin despre evenimente și mai mult despre valori. Există o sumedenie de cercetări științifice ale psihicului și comportamentului uman care arată că deciziile care țin de valori nu sunt influențate atât de argumente raționale, cât emoționale. Așa se pot explica întrucâtva atitudini științific inexplicabile precum negarea încălzirii globale sau a beneficiilor vaccinării, sau anomalii precum Trump-președinte. Sau, pe de altă parte, că ne-am trezit și am ieșit în stradă.

Trezirea a survenit, la fel ca în cazul lui Louis CK, într-o situație căcăcioasă. Şi nu doar pentru mine, din câte-am observat în orele și zilele și nopțile și apoi săptămânile de butonat după știri și explicații și interpretări și scenarii despre niște chichițe dintr-un sistem a cărui deslușire îmi pare similară cognitiv și emoțional cu a încerca să recompui un puzzle cu un Pollock pictat pe câteva kilograme de orez în timp ce cineva îți ține un pistol la tâmplă.

Şi căcăcioasă nu doar raportat la sistem, #vavedem, ci posibil și acasă. De când am ajuns în Târgu Mureș la ai mei, în duminica dinainte de „noaptea ca hoții”, în casă a fost război. Despre ai mei vă spun doar atât: sunt oamenii care în ’90 m-au ținut pe umeri în Piața Universității, după ce mi-au prins în piept un cartonaș pe care mama a scris „GOLĂNIŢĂ DE TÎRGU MUREŞ”. Sunt oameni buni și corecți care, spre deosebire de mine, s-au ciocnit cu sistemul în multe întruchipări ale sale și în multe feluri și cred că și asta contează.

Duminică la prânz, tata, cu care mă tem că semăn mult dar cu care am o relație legendar de disfuncțională, caracterizată de imposibilitatea oricărui dialog semnificativ, mi-a zbierat toată masa că generația mea – nu eu – dar eu și generația mea vrem, pe scurt, să distrugem țara. Mama a încercat degeaba să medieze și eu am adus degeaba principii ca argumente la evenimente și am cedat, cu bocet, când mi-a devenit iar limpede că de fapt nu ne cunoaștem, noi ăștia trei oameni de la masă, și nu suntem în stare să ne ascultăm, fiindcă, dacă ne-am asculta, sigur am vedea că avem valori comune și că suntem, de fapt, în aceeași tabără.

Dar s-a și râs. Sau #neamrâs. Am râs de mesajele de pe pancarte și statusurile de pe Facebook dintre care unele au devenit mesaje pe pancarte și invers, de eu una ajunsesem să caut poantele ca atunci când deschizi frigiderul încă o dată poate-poate găsești ceva bun, fiindcă altfel simțeam că mă lasă balamalele. Poantă cu poantă – online și offline –, râsul s-a viralizat și ne-a pompat creierele cu toate chimicalele dătătoare de stări de bine și încurajatoare de conexiune interumană și ne-a scăldat într-o baie de emoții ca într-un mare gang bang civic, devenind, dacă îmi permiteți o ipoteză, definitoriu pentru runda asta de proteste.

Poate trăim o evoluție: după o furie pe sistem, solid argumentată dar distantă, fără multe cârlige emoționale personale – Roșia Montană, de exemplu –, a urmat furia pe sistem încărcată de emoție dar teribilă – Colectiv –, ca acum, după ce am învățat să fim furioși împreună și să plângem împreună, să putem să și râdem împreună.

Mi-am dat seama cât contează râsul după ce i-am arătat mamei o glumiță foto – aia cu Victor Ciorbea care întreabă unde e butonul de la Monitorul Oficial. O glumiță cu care eu m-am hrănit și i-am bulgărit pe mulți câteva zile și la care, habar n-am de ce, m-am gândit că sigur ar râde și ea. Abia după ce mi-a răspuns serioasă că e urât să facem mișto de cum arată omul, mi-am dat seama cât de tare speram, de fapt cât de tare aveam nevoie, atunci, să râdem împreună la glumița aia, fiindcă asta ar fi însemnat că hăul dintre noi nu era chiar un hău.

Sigur că nu toți râdem și nu deodată și nu la aceleași poante. Acest noi care #neamtrezit și #vavedem și #neamrâs e poate mai mare ca niciodată în istoria recentă, dar e tot o bulă – termen deja consacrat pop-cultural, care mi se pare interesant că odată era numele eroului principal din bancurile românești. Constatarea e cu-atât mai brutală odată ce s-au consumat emoțiile, fiindcă n-aveau cum să nu se consume. Ieșirile în stradă s-au rărit și până la urmă s-au cam oprit, războaiele de acasă s-au aplanat prin armistiții nedeclarate și noi ne-am trezit, de data asta mai literal, într-o mahmureală groasă de întrebări care-ar putea fi însumate prin: Şi acum ce facem?

Pe scurt, habar n-am. Dar tind să cred, și asta aș vrea să vă dau mai departe, că e OK. Sunt psihologi, am citit recent într-un articol, care spun că poate momentele de criză nu sunt disfuncționale, ci necesare: te opresc din inerție, cu bocancul ce-i drept, îți dezmembrează narațiunile iluzorii în care ți-ai ordonat viața de zi cu zi și îți permit – sau te forțează – să te uiți la niște probleme reale. Ipoteza combină sublim nevoia de realism tăios cu cea de speranță, ceea ce o face atractivă și chiar vitală pentru cineva care trece printr-o criză și trebuie să creadă că are un rost.

Dar aceste probleme reale n-au apărut peste noapte, iar faptul că acum le vezi nu înseamnă că și știi sau poți să le rezolvi. E minim ironic: trebuie să accepți că nu există rezolvări miraculoase exact atunci când ai cea mai mare nevoie de ele. Întâmplător, în zilele de protest am tradus un eseu al scriitorului David Foster Wallace despre umorul absolut negru și profund spiritual al lui Kafka. Asta e poanta supremă a lui Kafka, spune Wallace: că lupta crâncenă prin care omul își construiește eul are ca rezultat un eu a cărui umanitate nu poate fi separată de acea luptă crâncenă.

Acum nu e nici sfârșitul și nici începutul a nimic. Suntem într-un punct până la care a trebuit să creștem și din care, inevitabil, vom crește mai departe – dar trebuie că, pe undeva, altfel. Fiindcă, așa cum spunea un înțelept concetățean, sunt lucruri pe care odată ce le-am trăit nu le putem deztrăi. La care aș adăuga că sunt lucruri pe care odată ce le-am simțit nu le putem dezsimți.

Poate unii dintre noi chiar vor da la Drept, cum semi-glumea un puștan cu care am împărțit un pahar de ceai în stradă. Poate unii își vor face partid sau se vor înscrie în unele existente, sau vor începe să meargă la consultări publice, sau își vor suna mai des reprezentanții din Parlament să-i întrebe ce cred despre chestiunile în discuție, sau își vor pune pe telefon aplicații care să-i anunțe când se emite vreo ordonanță de urgență. Poate un prim mare efect al acestei treziri e conștientizarea, în sfârșit, că avem nevoie de surse de informații credibile despre acest sistem incredibil de opac. Da, acesta este un apel pentru susținerea jurnalismului de orice formă, doar verificat și onest să fie – și când spun susținere, spun și like, și share, și atenționări când o dă în bară, și bani. La fel, pentru grupurile și non-profiturile care se zbat deja pentru cauze care ne interesează (suntem subiectivi, ăsta-i alt pas al acceptării).

Poate unii dintre noi vor încerca să-și iasă din bulă, oricare i-ar fi granițele. Ieșirea din bulă este și va fi complicată și zăpăcitoare și frustrantă și inconfortabilă în imprevizibil de multe feluri.

Credeți-mă pe cuvânt, fiindcă de mai bine de un an locuiesc într-un sat ex-săsesc ca o Românie distilată. Are și ghetou, și proprietăți corespunzător restaurate în care-și petrec vacanțele burghezi de varii proveniențe și, printre ele, toate nuanțele sociale și umane. Reflexul, ca venetic, este să te lipești de cei pe care-i recunoști cât mai similari. Iar naivitatea, ca venetic idealist, e să te amesteci. Să fii și în casele din care răsună Vivaldi, și în cele cu Modern Talking, și în cele cu „manele pe sistem” (vers). Naivitate, fiindcă apoi te întorci în casa ta care e ca-n Berlin și postezi ceva înălțător pe Facebook sau Instagram și crezi, simți că ai făcut o treabă bună cu integrarea asta, până te trezești (ideal) că de fapt habar n-ai unde ești și tot ce-ai priceput e că nu pricepi nimic. Dar asta nu înseamnă să renunți.

Se vorbește de o nouă cultură a protestului. Prietena mea din Paris, care a trăit trează căderea comunismului, îmi povestea ce ciudat a fost când un tip a pus la protestul de acolo cântece din ’89. Nicicum altfel decât ciudat. Poate cultura asta nouă a protestului, cu hashtaguri și hăhăială, cu copii care nu se mai dau duși, cu strigăte și tăceri și neînțelegeri, e un indiciu al unei noi culturi punct. Poate începem să umplem atât de abuzatul „comunitate”. Să ne trăim altfel orașele și satele și pe noi între noi.

Într-o zi m-am pomenit cu un mesaj de la o tipă pe care n-o cunoșteam, care mă ruga să o ajut să dea de oamenii dintr-o poză pe care o postasem: la protest, două pancarte cu același mesaj, dar una în română și una în maghiară. Spera, deși știa că e naiv, să găsească un argument pentru o contră în familie. De nicăieri am ajuns să ne sfătuim cum să ne împăcăm cu ai noștri și să ne consolăm și să ne încurajăm. Ştiu ce zici, știu prin ce treci. E în regulă să fim vulnerabili, suntem între oameni. #vavedem și #nevedem.

Un contra-argument mi-a rămas în minte din cearta cu ai mei din acea duminică. Au spus-o amândoi: „…dar în societatea noastră nu se poate”. Sigur că nu se poate, încă. Şi poate că ei sunt obosiți și frustrați și dezamăgiți și nu mai pot și nu mai au timp. Nu pot să-mi imaginez emoțiile pe care trebuie să le fi trăit ei în ’89 și nici urgența cu care voiau – trebuiau – să schimbe tot. Dar pentru noi, de bine de rău, nu mai arde chiar așa. Poate misiunea noastră e să învățăm să fim și emoționali împreună, și cumpătați pe cât de mult putem.

Mai atenți nu doar la CE, ci și la CUM. Indiferent de personaj sau de acronim, fără „fură, dar ne dă și nouă”, fără iluzia salvatorului, fără fapte bune fușerite în virtutea entuziasmului, asta sper să ne iasă mai bine. Am ajuns deseori în februarie la ideea de institutional corruption – corupție nu în sensul intrigilor de zi cu zi din sistem, ci când însuși sistemul e corupt; prin arhitectură, conduce oameni buni spre acțiuni proaste. Fiindcă nimeni nu e infailibil, nici chiar tu sau eu (știu că știți, dar e o ocazie să ne gândim serios la asta).

Asta ar fi cumva strategia de îmbrățișare și gestionare realist-optimistă a dezastrului. Să ne așteptăm unii pe alții, așa cum și noi am fost așteptați, ca să ne alăturăm pe un drum care habar n-avem pe unde să o ia și cine știe cât va dura până vom reuși să proiectăm, mai degrabă decât să impunem, nu un sistem nou, ci un nou sistem de operare.

Vestea îmbucurătoare e că pare că suntem pe drum. Am putea să ne imaginăm ca o caravană pestriță și gălăgioasă care ba bâjbâie, ba sprintează, cărând un bagaj caleidoscopic de idei despre încotro și ce și cum. Ceea ce, trebuie să o spun, fiindcă am văzut potențialul dezarmant al acestei diversități, e un lucru bun. Din gălăgii apare evoluția. Iar fundația e probabil mai închegată ca oricând. #neamtrezit și #neamrâs și #vavedem și #nevedem și #rezistam și #continuam. Bineînțeles c-o să ne ciocnim cap în cap, așa cum s-a întâmplat chiar și în euforia protestelor, inclusiv pe poante: că asta e jignitoare sau prea de tot și de fapt nici n-are rost să discutăm, pentru că e doar o glumă proastă.

Cred că va fi chiar amuzant.

2 comentarii

  • Turistbooking ·

    Frumos articol, citit de la cap la coada, merita!

  • Marga ·

    „poate momentele de criză nu sunt disfuncţionale, ci necesare: te opresc din inerţie, cu bocancul ce-i drept, îţi dezmembrează naraţiunile iluzorii în care ţi-ai ordonat viaţa de zi cu zi şi îţi permit – sau te forţează – să te uiţi la nişte probleme reale”.
    Un talent uriaș. Bravo, Lavinia! (îți spune o mamă, cam de vârsta mamei tale). Cu tineri responsabili ca tine, simt că nu e totul pierdut. Că nu ne vom lăsa striviți, că vom ieși teferi de sub bocancul „institutional corruption”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Piața

De la Revoluția de pe televizorul alb-negru, până în mijlocul protestelor – o poveste a relației cu spațiul esențial…

Un jurnalist fără adăpost despre viața pe stradă

Un fost ziarist, despre supraviețuire, hrană, boli și relații umane în lumea oamenilor fără adăpost.

Lupta pentru încredere

Jumătate de milion de români au ieșit în stradă ca să apere ceva nou: încrederea dintre ei.