Recuperarea

Cum vorbim despre alcoolism și adicție? Leslie Jamison caută echilibrul între decădere și revenire.

Acest text este un fragment din cartea Recuperarea: ce urmează după dependență de Leslie Jamison, care va apărea în februarie la editura Publica. Traducerea din engleză de Anca Bărbulescu.

 

Prima oară când am simțit-o – vorbesc de senzația aceea de amețeală efervescentă –, aveam aproape treisprezece ani. N-am vomitat, n-am leșinat, nici măcar nu m-am făcut de râs. Mi-a plăcut și atât. Mi-a plăcut pocnetul șampaniei, înțepătura acelor ei de brad fierbinți pe gât. Îl sărbătoream pe fratele meu, care tocmai terminase facultatea, și eu purtam o rochie lungă de muselină, care mă făcea să mă simt copil, până când m-am simțit altceva: inițiată, strălucitoare. Toată lumea era acuzată: Nu mi‐ați spus ce bine e.

Prima oară când am băut în secret aveam cincisprezece ani. Mama era plecată din oraș. Eu și prietenii mei am întins o pătură pe podeaua de lemn masiv din sufragerie și am băut ce am găsit în frigider, Chardonnay îndesat între sucul de portocale și maioneză. Ne-am amețit de la senzația de încălcare a limitelor.

Prima oară când m-am drogat, fumam iarbă pe canapeaua unui necunoscut și de pe degete îmi picura apă din piscină, care umezea jointul din mână. Mă invitase o prietenă-a-unei-prietene la o petrecere în apă. Părul îmi mirosea a clor și corpul îmi tremura în costumul de baie umed. Prin coate și umeri, unde se îndoiau și se uneau părți din mine, îmi înfloreau animăluțe ciudate. Mi-am spus: Ce e asta? Și cum să fac să continue? Dacă sentimentul era plăcut, reacția mea era mereu: Mai mult. Încă o dată. Pentru totdeauna.

Prima oară când am băut cu un băiat, l-am lăsat să-și bage mâinile pe sub tricoul meu, pe balconul de lemn al unei cabine de salvamar. Sub picioarele noastre, care se legănau în gol, valurile întunecate reduceau nisipul la tăcere. Primul meu prieten: îi plăcea să se drogheze. Îi plăcea să-și drogheze pisica. Ne sărutam în breakul mamei lui. A venit la masă la ai mei complet tripat pe speed. „Ce vorbăreț e!”, a spus bunica, total cucerită. La Disneyland, a deschis o punguță cu ciuperci uscate și a început să respire repede și superficial la coadă la Big Thunder Mountain Railroad, transpirând de își udase tricoul și pipăind pietrele portocalii ale scenei de western.

Dacă ar fi să identific începutul problemelor mele cu băutura, de la care primă dată a pornit, aș spune că a început când n-am mai știut de mine, sau poate când am vrut să nu mai știu de mine, prima oară când n-am vrut nimic altceva decât să fiu absentă din propria viață. Poate a început prima oară când am vomitat de la băutură, prima oară când am visat că beau, prima oară când am mințit despre băutură, prima oară când am visat că mint despre băutură, când dorința ajunsese atât de mare, încât nu mai rămăsese mare lucru din mine care să nu fie ocupat ori să o satisfacă, ori să o combată.

Poate că problemele mele cu băutura au început nu atât cu momente, cât cu tipare de obișnuință, când am început să beau în fiecare zi. Ceea ce s-a întâmplat în Iowa City, unde băutura părea mai degrabă atotcuprinzătoare și inevitabilă decât dramatică și ieșită din comun. Erau atâtea moduri să te îmbeți și atâtea locuri: barul dedicat literaturii de ficțiune care funcționa într-o rulotă de șase metri lățime, plină de fum, cu un cap de vulpe împăiat și o grămadă de ceasuri stricate; sau barul dedicat poeziei de pe aceeași stradă, cu cheeseburgerii lui anemici și reclama luminoasă la Schlitz, un peisaj electric care se derula în buclă: pârâul bolborositor, malurile cu iarbă de neon, cascada sclipitoare. Îmi storceam limeta în votca cu apă tonică și îmi întrezăream viața – în intervalul atât de plăcut între al doilea și al treilea pahar, apoi între al treilea și al patrulea, apoi între al patrulea și al cincilea – ca pe ceva luminat din interior.

Se țineau petreceri într-un loc numit Farm House, în mijlocul lanurilor de porumb, unde ajungeai trecând pe lângă American Legion, cu meniul lor tradițional de vineri cu pește prăjit. La petrecerile acestea, poeții participau la lupte greco-romane improvizate într-o piscină gonflabilă pentru copii plină cu jeleu și profilurile tuturor străluceau frumos în lumina tremurătoare a unui foc de tabără în care ardeau saltele. Iarna era un frig de moarte. Se țineau mese comune nesfârșite, la care scriitorii mai în vârstă aduceau carne gătită la cuptor și scriitorii mai tineri aduceau caserole de plastic cu humus și toată lumea aducea whisky și vin. Iarna o ținea înainte; noi beam înainte. Pe urmă se făcea primăvară. Și noi continuăm să bem.

 

Când stai pe un scaun pliant într-un subsol de biserică, mereu te confrunți cu problema „cum să încep”. „Pentru mine a fost întotdeauna periculos să vorbesc la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi”, spunea un bărbat pe nume Charlie la o întrunire AA din 1959 desfășurată în Cleveland, „fiindcă știam că îmi iese mai bine decât altora. Eu chiar aveam o poveste de spus. Aveam darul vorbirii. Reușeam să mă exprim dramatic. Îi dărâmam complet”. El explica pericolul astfel: se văzuse lăudat. Se umflase în pene. Se îmbătase. Acum vorbea în fața unei mulțimi numeroase despre cât de periculos era pentru el să vorbească în fața unei mulțimi numeroase. Descria riscurile unei întruniri a Alcoolicilor Anonimi la o întrunire a Alcoolicilor Anonimi. Avea darul vorbirii când povestea despre darul vorbirii. Dramatiza povestea despre cât rău îi făcuse arta dramatizării. Spunea: „Cred că m-am săturat să fiu propriul erou”. Cu cincisprezece ani în urmă, publicase un bestseller despre alcoolism, pe vremea când nu mai avea probleme cu băutura. Dar avusese o recidivă la câțiva ani după ce romanul devenise bestseller. „Am scris o carte despre care se spune că e portretul definitiv al alcoolicului”, a declarat el în fața grupului, „și nu m-a ajutat deloc”.

De-abia după cinci minute de vorbit i-a trecut prin minte lui Charlie să înceapă ca toată lumea. „Mă numesc Charles Jackson”, a spus el, „și sunt alcoolic”. Prin revenirea la refrenul obișnuit, își amintea lui însuși că banalitatea era ea însăși o forță izbăvitoare. „Povestea mea nu e prea diferită de a altora”, a spus el. „E povestea unui om de care și-a bătut joc alcoolul, iar și iar și iar, an după an după an, până când a venit și ziua când mi-am dat seama că nu mă pot descurca singur.”

Prima dată când am povestit despre problemele mele cu băutura, eram printre alți băutori care nu mai beau. Formam o scenă familiară: scaune pliante de plastic, pahare de plastic în care cafeaua se cam răcise, schimb de numere de telefon. Înainte de întrunire, îmi închipuisem ce avea să se întâmple după ce mă prezentam: lumea avea să mă felicite pentru poveste sau pentru cum o spusesem, iar eu aveam să remarc rezervat Ei, în fond sunt scriitoare, dând din umeri și încercând să nu fac prea mare caz de asta. Aveam să am aceeași problemă ca Charlie Jackson: priceperea mea de povestitoare avea să-mi pună în pericol modestia. Am exersat cu fițuici înainte, deși când am vorbit nu le-am folosit – fiindcă nu voiam să las impresia că exersasem.

De-abia după ce am trecut de partea cu avortul și cu cât de mult băusem în timpul sarcinii; de partea cu noaptea în care nu spun că am fost violată de bărbatul cu care aveam întâlnire și cu eticheta reconstituirii perioadelor când nu mai știi de tine; după ce am trecut de punctele despre durerea mea, care părea un nimic în comparație cu ce trăiseră ceilalți de la întrunire – de-abia undeva în teritoriul incert al stării de trezie, când ajungeam la repetarea scuzelor, sau la mecanica fizică a rugăciunii, un bătrân în scaun cu rotile, din primul rând, a început să strige: „Ne plictisim!”.

Îl cunoșteam toți pe bătrân. În anii 1970 avusese un rol important în stabilirea unei comunități de sprijin pentru homosexuali în orașul nostru, iar acum era îngrijit de partenerul lui mult mai tânăr, un iubitor de cărți care vorbea blând, îi schimba scutecele și îi împingea, credincios, scaunul la întâlniri, unde bătrânul striga obscenități. „Pizdă tâmpită!”, zbierase odată. Altădată mă luase de mână la rugăciunea de la final și spusese: „Pupă-mă, fă!”.

Era bolnav, își pierdea mecanismele care filtrau și cenzurau vorbirea. Dar de multe ori părea glasul iadului nostru colectiv, care spunea tot ce rămânea nespus cu voce tare la întruniri: Nu mă interesează; mă plictisesc; pe‐asta am mai auzit‐o. Era scârbos și acrit și salvase o mulțime de vieți. Și acum se plictisea.

Alți participanți s-au foit, jenați, pe scaune. Femeia de lângă mine m-a atins pe braț, de parcă ar fi vrut să spună nu te opri. Așa că nu m-am oprit. Am mers mai departe – cu  bâlbâieli, cu usturime în ochi și cu gâtul inflamat – dar omul acela reușise să scoată la lumină un filon de nesiguranță primordială: ideea că povestea mea nu e suficient de bună, că nu reușisem să o spun cum trebuie, că nu reușisem, cumva, nici să fiu disfuncțională, că nu îmi ieșise suficient de grav sau de scandalos sau de interesant; că recuperarea îmi băgase povestea în comă fără speranță de recuperare narativă.

Când m-am hotărât să scriu o carte despre recuperare, am început să-mi fac griji despre toate aceste posibile eșecuri. Mă temeam să nu cad în plasa figurilor de stil obosite ale spiralei adicției și mă temeam de arhitectura plicticoasă și autofelicitarea kitschoasă ale poveștilor despre vindecare. A fost dureros. A fost tot mai rău. M-am recuperat. Cui să-i pese? Ne plictisim! Când spuneam cuiva că scriu o carte despre dependență și recuperare, de multe ori vedeam cum i se pierde privirea. A, cartea aia, parcă spunea interlocutorul. Am citit‐o deja.

Voiam să le spun tuturor că eu scriam o carte despre privirea aceea pierdută din ochii lor, despre cum o poveste despre dependență îți poate da impresia că pe‐asta am mai auzit‐o înainte chiar să înceapă. Voiam să le spun că eu încerc să scriu o carte despre cât de greu e să povestești despre dependență, pentru că dependența e întotdeauna o poveste deja spusă, pentru că se repetă inevitabil, pentru că se rezumă – în esență, pentru toată lumea – la același miez zdrobit și exagerat de simplificat și reciclat: Dorit. Făcut. De la capăt.

În procesul de recuperare, am descoperit o comunitate care nu se potrivea cu ce mi se spusese mie mereu despre povești – că trebuie să fie unice – și care, dimpotrivă, sugera că povestea era cu atât mai folositoare cu cât nu era deloc unică și cu cât se înțelegea pe sine drept ceva ce se mai întâmplase și avea să li se mai întâmple și altora. Poveștile noastre erau valoroase mulțumită redundanței lor, nu în ciuda ei. Nu originalitatea era idealul și nu frumusețea era scopul.

Când m-am hotărât să scriu o carte despre recuperare, nu am vrut să iasă ceva unic. Recuperarea mea nu avusese în ea nimic unic. Aveam nevoie de persoana întâi plural, pentru că recuperarea presupusese imersiunea în viața altora. Ca să găsesc acea persoană întâi plural, am căutat mult prin arhive și interviuri, ca să pot scrie o carte care să funcționeze ca o întrunire de la AA – care să îmi plaseze povestea alături de poveștile altora. Nu mă pot descurca singur. Asta se spusese deja. Eu voiam s-o spun din nou. Voiam să scriu o carte care să vorbească deschis despre curajul și încântarea și plictiseala de a învăța să trăiești așa – în cor, fără intimitatea anesteziatoare a beției. Voiam să găsesc o formă de exprimare a libertății care să nu aibă nevoie de ghilimele ironice sau de poleială, care să nu insiste pe distincție ca unică marcă a unei povești care merită spuse, care să se întrebe de ce credem că acest lucru e de la sine înțeles, sau de ce crezusem eu mereu asta.

Dacă poveștile despre dependență se alimentează cu combustibilul întunericului – spirala hipnotică a unei crize continue și tot mai profunde –, recuperarea este văzută de multe ori ca o pauză narativă, ca peisajul neinteresant al stării de bine, ca o anexă plicticoasă la văpaia captivantă. Nu eram nici eu imună: dintotdeauna m-au fascinat poveștile despre dezastre. Dar voiam să aflu dacă nu cumva poveștile despre revenire nu puteau fi la fel de palpitante precum cele despre decădere. Aveam nevoie să cred că da.

 

M-am mutat în Iowa City la scurtă vreme după ce am împlinit 21 de ani, într-o Toyota mică și neagră, cu un televizor pe locul din dreapta și o geacă de iarnă care nu era destul de groasă cât să îmi țină de cald nici toamna. Locuiam într-o casă îmbrăcată în lambriu alb, pe Dodge Street, un pic mai jos de intersecția cu Burlington, și am intrat în circuit imediat: petreceri în grădină, sub ramuri decorate cu luminițe albe de Crăciun, borcane pline cu vin roșu, bratwurst local pe grătar. Iarba mișuna de țânțari, iar licuricii clipeau ca ochii unui zeu sfios și scump la vedere. Poate sună ridicol. Era magic.

Scriitori cu zece ani mai în vârstă decât mine – cu douăzeci de ani mai în vârstă, cu treizeci de ani mai în vârstă – vorbeau despre carierele lor de bateriști în formații și despre foste publicații și despre foste căsnicii, în timp ce eu mă pomeneam că nu prea am ce viață să-mi povestesc. Venisem acolo tocmai ca să trăiesc. Aveam de gând să fac la petrecerile de aici lucruri despre care să pot povesti la alte petreceri, mai târziu, în altă parte. Vibram de potențialul acela, eram stresată. Beam în tăcere, repede, și îmi înnegream dinții cu Shiraz.

Venisem să fac masteratul la Iowa Writers’ Workshop, o instituție înțesată de istorie precum chila corăbiilor de scoici. Mi se părea că programul îți cerea întruna să dovedești de ce meritai să fii acolo, iar eu nu eram sigură că meritam. Fusesem respinsă de la toate celelalte programe la care mă înscrisesem.

Într-o seară, am ajuns la o petrecere – clădire de cărămidă, apartament la subsol, covoare pe jos – și am găsit pe toată lumea adunată în cerc. Era un joc: trebuia să-ți spui cea mai bună poveste, dar absolut cea mai bună. Nu-mi amintesc niciuna din ale celorlalți. Nici nu știu dacă i-am ascultat, așa de tare mă temeam că n-o să-i placă nimănui ce spun eu. Când mi-a venit, în sfârșit, rândul, am pus la bătaie singura mea poveste la care se râdea întotdeauna. Era despre excursia în serviciul comunității într-un sat din Costa Rica, pe când aveam cincisprezece ani. Într-o zi, în drum spre casă, dădusem peste un cal sălbatic pe un drum de pământ și, mai târziu, am încurcat cuvintele caballo și caballero în încercarea de a povesti întâlnirea familiei care mă găzduia. Când i-am văzut îngrijorați, am încercat să-i liniștesc spunându-le că eu chiar ador caii și am ajuns să le explic cât de tare îmi place mie să călăresc domni. La faza asta, în subsolul cu covoare, m-am ridicat în picioare și am imitat postura de călărie, cum o mimasem și pentru familia aceea, cu ani în urmă. Lumea a râs, dar nu cine știe ce. În poziția mea de călăreață, m-am simțit ca unul care joacă „mimă” cu exces de zel. M-am așezat cuminte la loc, cu picioarele încrucișate.

Structura acelui joc din subsol era aproape identică cu structura programului în sine: în fiecare marți după-amiază, ne adunam la ateliere să ne criticăm reciproc poveștile. Discuțiile aveau loc într-o clădire veche de lemn, aproape de râu, bej cu accente verde-închis. Când ne strângeam pe verandă înainte de ore, sub copacii cu frunzele înroșite de octombrie, fumam țigări cu cuișoare și le ascultam cum trosnesc ușor. Îmi spusese cineva că aveau în ele bucățele de sticlă și întotdeauna îmi închipuiam cum sclipesc cioburi prin compartimentele pline de fum ale plămânilor mei.

Când îți venea rândul să fii criticat, se puneau pe o etajeră de lemn exemplare din povestirea ta – întotdeauna mai mult decât suficiente pentru toți studenții din grupă. Dacă erau interesate de scrierile tale și alte persoane din program, dispăreau toate exemplarele. Stoc epuizat. Sau nu. În orice caz, stăteai o oră la o masă rotundă și ascultai doisprezece oameni cum disecă virtuțile și defectele textului tău. Apoi, era de datoria ta să ieși cu aceiași oameni la băut.

Dacă majoritatea zilelor din Iowa erau ca un test, ca o versiune a acelei prime nopți cu schimbul de povești din subsol, se poate spune că uneori treceam, alteori picam. Uneori mă drogam și îmi era frică să nu mă fac de râs, deși tocmai asta era ideea drogului – să nu-ți mai faci probleme că te faci de râs. Uneori mă duceam acasă după petrecere și mă tăiam.

Tăiatul era un obicei pe care-l căpătasem în liceu. Îl preluasem de la primul meu prieten, cel care luase cu el la Disneyland atâtea ciuperci, că l-a apucat groaza de peisajul western fals. El avusese motivele lui, traume din trecut. La început mi-am spus că o făceam fiindcă voiam să fiu mai aproape de el. Dar până la urmă am fost nevoită să recunosc că mă atrăgea tăiatul din motive proprii. Așa puteam să îmi cioplesc în piele senzația de nepotrivire pentru care nu reușisem niciodată să găsesc cuvinte; o senzație de suferință a cărei imprecizie – umbrită mereu de convingerea că era nejustificată – dădea farmec clarității concrete a unei lame care lăsa în urmă sânge. Era o durere pe care o puteam revendica, fiindcă era fizică și irefutabilă, chiar dacă întotdeauna îmi era rușine de ea pentru că era voluntară.

Mai toată copilăria fusesem timidă, îmi era frică să vorbesc ca să nu spun ce nu trebuie: îmi era frică de Felicity cea populară, o fată din clasa a VIII-a care mă înghesuise lângă vestiare să mă întrebe de ce nu mă epilez pe picioare; îmi era frică de fetele de la vestiare, care râdeau, adunate una într-alta, și care m-au întrebat până la urmă de ce nu mă dau niciodată cu deodorant; îmi era frică până și de fetele mai de treabă din echipa mea de cros, cele care întrebau de ce nu vorbesc niciodată; îmi era frică de zilele când venea tata la cină, poate o dată pe lună, și când nu știam ce să spun și de multe ori ajungeam să scot pe gură ceva morocănos sau obraznic, care să-i atragă atenția. Tăiatul era un mod de a face ceva. Când prietenul meu din liceu mi-a spus că vrea să ne despărțim, m-am simțit atât de neputincioasă – atât de călcată în picioare –, încât am izbit un set de pahare din plastic de un perete din camera mea atât de tare că s-au făcut țăndări. Am tras cu ele dungi peste glezna dreaptă până mi-am făcut niște tăieturi roșii, neregulate, ca niște trepte.

Mi se încrețește pielea pe mine când îmi amintesc de modul teatral în care îmi manifestam anxietatea, dar în același timp simt un fel de tandrețe față de fata aceea, care voia să exprime dimensiunea suferinței sale și care se folosea de ce putea: pahare din plastic de unică folosință, modul de rănire împrumutat de la cel care o părăsea. Între mine și el fusese un fel de camaraderie – purtam mâneci lungi în verile din sudul Californiei, ca să nu ne vadă părinții tăieturile de pe brațe, iar eu explicam plasturii de pe glezne spunând că m-am tăiat la epilat.

Tăiatul și scrisul erau metodele de combatere a timidității mele cronice, pe care o resimțeam ca pe un eșec constant. În Iowa, povestirile mele erau de genul așa-numit „bazat pe personaje”, pentru că intrigă nu aveau niciodată. Dar îmi tratam personajele cu suspiciune. Erau întotdeauna pasive. Sufereau de diverse boli; erau atacate violent; câinii lor făceau viermi paraziți în inimă. Ori erau false, ori erau eu. Erau crude și tratate cu cruzime. Le trimiteam să sufere pentru că eram sigură că suferința avea gravitate, iar eu nu voiam altceva decât gravitate. Scrisul meu urmărea durerea ca o rachetă cu ghidare prin infraroșu. Chiar și când eram foarte mică, prințeselor din poveștile inventate de mine li se întâmpla mai des să moară pârjolite de dragoni decât să se căsătorească. În clasa a X-a, mi se dăduse tema să scriu un comentariu la un tablou al unui coleg, un vârtej abstract de roșu și mov, și eu am compus o poveste despre o fată într-un scaun cu rotile care murea într-un incendiu în propria casă.

În acel prim an la Iowa, am locuit cu o jurnalistă de vreo 30 de ani, care scria de mult timp articole despre sfera artistică newyorkeză. Știa să facă pui la cuptor umplut cu lămâi întregi, fierbinte și cu pulpă și acrișor. Ideea de lămâi gătite mi se părea dovada supremă a calității de adult, un semn că trecuseși un fel de graniță. În fiecare miercuri seara, mergeam la licitațiile pentru fermieri, care se țineau într-un hambar mare, la vest de oraș – tractoare și vite și proprietăți, discuri de vinil vechi și săbii vechi și doze vechi de cola, nimicuri și comori –, unde puteai să cumperi funnel cake și să te uiți la cei care conduceau licitații cum își călăreau scaunele înalte, uriașe, pe intervale și vorbeau în limba lor de neînțeles, în staccato: aajunslapatrucincizeci‐oferăcinevacinci‐cin‐ cideladomnuldinspate. Ne întorceam acasă și transpiram în bucătărie topind brânză de capră ca să facem cușcuș cu busuioc zdrobit și să-l punem cu lingura în punguțe din flori de dovlecel prăjite. Mirosul de coajă de legumă bășicată de ulei se răspândea peste tot. Așa erau zilele acelea: umede, insistente. Aveam eu ideea asta că dacă sotez chestii o să devin adult.

În unele nopți, când eram agitată și nu reușeam să adorm, mă urcam în mașină și mergeam la cel mai mare popas pentru camioane din lume, la vreo 65 de kilometri spre est, pe autostrada I-80. Avea un bufet lung de cincisprezece metri și dușuri pentru camionagii. Avea chiar și cabinet stomatologic și o capelă. Mâzgăleam în caiet dialoguri centrate pe personaje și beam cană după cană de cafea neagră, pe a cărei suprafață pelicula de grăsime forma frunze de nufăr. La trei dimineața, comandam găluște cu mere și înghețată de vanilie și lingeam castronul, înconjurată de kilometri întregi de câmpuri de porumb întunecate.

În Iowa City, aveai impresia că toată lumea bea. Chiar dacă nimeni nu bea tot timpul, în orice moment bea cineva. Când nu mimam cum călăresc un cavaler, în încercarea de a mă arăta demnă de locul meu pe covorul mițos, îmi petreceam nopțile în echilibru precar pe scaunele înalte tapițate cu piele de la barurile pentru scriitori de pe Marker Street: George’s și Foxhead. „Bar pentru scriitori” era un termen vag. În fond, orice bar în care beau scriitori putea fi considerat bar de scriitori: Deadwood, Dublin Underground, The Mill, The Hilltop, The Vine, Mickey’s, The Airliner, cel cu curte interioară de pe Ped Mall, celălalt cu curte interioară de pe Ped Mall, cel cu curte interioară de pe strada de după Ped Mall.

Dar Foxhead era cel mai scriitoricesc bar dintre toate și cel mai afumat. Sistemul de ventilație nu era altceva decât o gaură în care cineva îndesase un ventilator. Toaleta fetelor era plină de mesaje scrise cu markerul despre bărbații care veneau la atelier. Cutărescu se fute cu oricine, cutărescu își bate joc de toate. Unii din tipi îmi ziceau aproape majoră și mă întrebam dacă porecla nu era scrisă cumva deasupra unui pisoar din toaleta bărbaților. Eu așa speram. Parcă simțeai că trăiești când erai cineva care inspiră bârfe mâzgălite cu marker negru.

Chiar și când vremea se răcea în Iowa, dacă mergeam la Foxhead, mă îmbrăcam mereu cu cea mai ieftină geacă, fiindcă nu voiam să le umplu pe celelalte de fum. Cea mai ieftină geacă a mea era subțire, de velur negru, până la genunchi, cu un guler de blană falsă atât de mare, încât în el mă simțeam cuibărită confortabil – deși tremuram și încrucișam strâns brațele pe piept. Ani și ani mai târziu, am citit despre un student din Ames care se îmbătase și murise în zăpadă. Îi găsiseră cadavrul la piciorul scărilor dintr-un depozit agricol vechi. Dar pe atunci nu îmi stătea mintea la murit în zăpadă. Beam până nu mai simțeam frigul. După ce se închideau barurile, beam în apartamentele reci ale unor băieți care încercau să facă economie la încălzire.

Într-o noapte, am ajuns în apartamentul rece al unui băiat de care îmi plăcea, sau despre care aveam impresia că s-ar putea să-i placă de mine – cele două posibilități erau aproape imposibil de deosebit, sau prima nici nu conta. Ne adunaserăm mai mulți și cineva a scos o punguță cu cocaină. Nu mai văzusem cocaină; parcă aș fi intrat într-un film. În liceu, aveam impresia că toate celelalte fete trăgeau cocaină încă de pe vremea când mergeau de-a bușilea. Felicity cea populară, cu picioarele ei netede, epilate; eram sigură că trăgea cocaină de când se știa, în timp ce eu beam cola fără zahăr la filme interzise copiilor sub treisprezece ani și îmi trebuiau săptămâni întregi să aleg o rochie semiformală, din dantelă albastră, lungă până în pământ.

Sinceră să fiu, nu prea știam cum se trage cocaina. Știam că o tragi pe nas, dar nu știam cum arăta figura. Am încercat să-mi amintesc toate filmele pe care le văzusem vreodată. Cât trebuia să te apropii? Cât se apropiase fata aia din Tentația seducției, când trăsese pe nas dintr-un compartiment ascuns în crucifixul de argint? Nu voiam să-i spun tipului că eu nu mai trăsesem cocaină. Voiam să fi tras cocaină de atâtea ori încât nici să nu mai știu de câte ori trăsesem. Dar au trebuit să-mi amintească, delicat, să folosesc paiul despicat.

„Am senzația că te corup”, a spus tipul. Avea 24 de ani, dar se comporta de parcă acei trei ani se căscau ca un canion între noi. Așa și era. Îmi venea să-i spun corupe‐mă! Purtam pantaloni de un alb strălucitor, cu o cataramă mare, argintie, stăteam în genunchi în fața măsuței lui de cafea și trăgeam o linie adunată cu un card de credit care de fapt era probabil de debit, fornăind zgomotos.

Partea sinceră a fost cât mi-a plăcut valul acela de gheață, senzația de am atâtea de spus. Aveam toată noaptea la dispoziție. Femeia care adusese cocaina plecase. Plecase toată lumea. Puteam să stăm de vorbă până dimineața. Îmi închipuiam cum mi-ar spune el mereu m‐am întrebat ce gândești. Dintotdeauna, oamenii îi observaseră numai pe alții, pe Felicity ai lumii, dar acum tipul ăsta punea un disc, Blood on the Tracks, și vocea aspră a lui Dylan umplea camera rece și cocaina îmi năvălea în inima care-mi trepida în piept și în sfârșit era rândul meu. Valul de gheață credea în mine și credea în ce putea rezulta din noaptea asta. Nu sărutasem decât trei tipi în toată viața mea. Cu fiecare, îmi imaginasem un întreg viitor desfășurându-se înaintea noastră. Acum mi-l imaginam cu el. Încă nu-i spusesem, dar poate că aveam să-i spun. Poate când aveau să răsară zorii peste parcul din fața bovindourilor din apartamentul lui.

„Serios, cine poartă pantaloni albi?”, m-a întrebat el. „De văzut îi mai vezi, dar nu-ți vine să crezi că efectiv îi poartă cineva.”

Am stat acolo, pe canapeaua lui, ore în șir, așteptând să mă sărute. Până la urmă l-am întrebat: „Ai de gând să mă săruți?” – ceea ce însemna ai de gând să încerci să te culci cu mine? – pentru că băgasem în mine suficientă cocaină și votcă încât să întreb cu glas tare, să dezlipesc coaja subțire care mai rămăsese între lume și nevoia mea ca lumea să mă aprobe.

Răspunsul a fost nu. Nu avea de gând să încerce să se culce cu mine. Cel mai intim lucru pe care l-a făcut a fost să-mi spună, chiar înainte să plec, „Ei, pantalonii albi nu sunt pentru oricine”, ca un fel de premiu de consolare.

Când să plec, m-a sărutat în prag. „Asta voiai?”, a spus, iar mie mi-a urcat în gât un suspin de plâns, sărat și umflat. Eram beată, dar nu suficient de beată. Era cea mai cumplită umilință: să fii văzută așa, când nu ești dorită, dar dorești. În niciun caz nu voiam să plâng în fața lui. Așa că am plâns pe drumul spre casă, mergând prin frig, la patru dimineața, cu pantalonii albi strălucind ca niște faruri întinse în întuneric.

În noaptea aceea, când am ajuns acasă, m-am târât pe scări în sus, m-am împiedicat și am căzut cu fața în jos pe trepte, atât de rău că a doua zi mi se întindea pe fluierul piciorului o vânătaie uriașă. În noaptea aceea, proaspăt respinsă, am vrut să văd ce văzuse el când mă refuzase. În oglindă, eram o fată cu ochii roșii – o fată care plânsese, sau poate avea o alergie. Avea niște praf alb sub nas. L-a luat pe vârful degetului și și l-a frecat de gingii. Așa văzuse ea că făceau actorii în filme. Era sigură.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Cristina

Cristian Lupșa povestește despre cea care i-a scăpat.

Când l-am cunoscut pe Eric

O poveste de iubire cu soare, snooker și rezolvări imposibile.

Când nimeni nu se uită

În căutarea unui final pentru un joc început în copilărie – jocul de-a moartea.