Ia loc pe canapea

Cum trecem de teama de a cere ajutorul atunci când nu ne mai putem ajuta singuri?

În ultimele luni am fost preocupată să aflu mai multe despre anxietate și alte afecțiuni conexe, pentru că tot mai mulți tineri din jurul meu povestesc despre stările emoționale negative prin care trec.

Recent, am fost la primele mele ședințe de terapie cognitiv-comportamentală. Inițial nu știam de unde să aleg un psihoterapeut. Internetul este plin de clinici și poți găsi ușor pe cineva, însă de multe ori a intervenit teama că nu e cine trebuie, că sunt prea multe tipuri de terapie și nu știu care mi se va potrivi, că nu o să mă simt confortabil să mă deschid. Și mereu găseam scuze când trebuia să caut ceva serios. Mi s-a părut că o recomandare venită din partea prietenei mele, care e și studentă la psihologie, m-ar ajuta mai mult și mi-a dat o oarecare liniște, pentru că mă cunoaște și știe cu ce persoane pot crea o legătură. Așa că am ales o specialistă din București, după ce mi-a recomandat-o psihoterapeutul prietenei din Cluj.

În apartamentul colorat, cu două biblioteci pline de cărți, am stat pe o canapea confortabilă și am vorbit o oră doar despre mine. Lucru pe care nu obișnuiesc să-l fac, mai ales cu oameni necunoscuți. Am vorbit despre cum mă simt și ce mă sperie, despre părinții mei și zilele în care am fost elevă sau studentă, despre cum am fost mereu copilul ascultător, dar care își caută o voce. Despre cum în mine se dă o bătălie între Ale veselă și colorată și Ale care spune mereu că nu e suficientă, nu e potrivită și nu are șanse. Am ieșit de acolo cu promisiunea că o să-mi fac temele și o să fiu atentă la felul în care gândesc. Pentru că el determină și felul în care mă simt.

Scopul terapiei este să ajute clientul să facă o schimbare unde este nevoie, iar alianța terapeutică este esențială în acest proces. În terapie, 30% din îmbunătățirea stării clientului este datorată relației sau „alianței terapeutice”, spune psihologul Mădălina Radu, specializată în terapie cognitiv-comportamentală (terapie centrată pe relația dintre gânduri, emoții și comportamente). Prin alianța terapeutică se înțelege legătura sau parteneriatul care se stabilește între psiholog/psihoterapeut și client, care se realizează prin stabilirea unui acord referitor la scopul terapiei, sarcinile și obiectivele care se doresc a fi atinse în cadrul ședințelor.

Terapia funcționează diferit pentru fiecare persoană în parte, iar uneori poate fi un proces de durată. Există situații în care rezultatele nu se observă după primele întâlniri și atunci intervine și presiunea financiară: plătești ședințele, dar nu simți vreun progres. Dar există și situații în care te conectezi din prima cu terapeutul. Andrada Cosma, psihoterapeut specializat în terapie cognitiv-comportamentală care face formare în terapie relațională (terapie bazată pe relațiile interumane), spune că alianța terapeutică necesită timp și este alcătuită din două etape. Una de început, unde clientul ajunge să se simtă confortabil și se stabilește o relație de încredere, și una de platou, unde clientul începe să-și dezvăluie vulnerabilitățile, să meargă mai adânc în probleme și să treacă de lucrurile de suprafață.

Un studiu realizat de Universitățile Penn State (SUA) și Bern (Elveția) arată că modelele de comportament pe care le promovează un terapeut în cadrul ședinței influențează legăturile care se creează între el și client. De exemplu, o persoană caldă și flexibilă îl ajută pe client să se deschidă mai repede, pe când rigiditatea sau critica excesivă afectează legătura. Un succes terapeutic este dat de instalarea încrederii și a confidenței în cadrul ședințelor.

Andreea Chiru-Maga, specializată în psihoterapie integrativă (terapie bazată pe combinarea unor strategii și metode terapeutice din formări diferite, care facilitează actul terapeutic), spune că, pentru a crea o alianță terapeutică, cel mai bine este ca persoana să definească din primele ședințe care îi sunt așteptările. „De exemplu, dacă a avut probleme în a găsi o persoană, un specialist cu care rezonează sau cu care să se conecteze, poate vorbi despre asta în cadrul ședințelor. Și îi poate spune terapeutului actual sau viitor care sunt nevoile sale. Dacă are așteptări, dacă are obiective, dacă au fost anumite situații sau contexte care i-au displăcut sau care nu i-au adus un confort în cadrul ședințelor anterioare.”

Am stat de vorbă cu mai mulți tineri despre cum a fost pentru ei mersul la terapie, care au fost experiențele lor și cum au prins curaj să caute ajutor, atunci când nu-l mai găseau în ei.

 

Hei, sunt adult și nu trece

Sunt Cristina Abdel-Naeim, lucrez în publicitate și până acum am schimbat opt psihoterapeuți și trei psihiatri. Am mers la terapie de la 13 ani, la insistența mamei, care vedea că stăteam foarte mult în casă și începusem să mă izolez de ceilalți. După câteva ședințe, terapeuta a sunat-o și i-a spus că nu-mi oferă suficientă atenție, că nu-mi impune mai multe reguli, să simt că e mama mea. Nu s-a schimbat nimic după telefonul acela. Pe timpul școlii, am încercat la consilierul școlar terapia de acolo, cu ședințe de câte două ore. Am schimbat trei consilieri școlari, iar uneori găseam cabinetul gol sau terapeuții indisponibili. Și chiar puteau să mă ajute și eram dispusă să vorbesc, că nu mă ascundeam, dar nu a funcționat. Am mai făcut terapie la finalul liceului, la 18 ani, dar nu am simțit o conexiune nici atunci.

Un episod intens a fost în anul II de facultate, ca studentă la psihologie, când nu mă simțeam suficient de bună în domeniu. Am venit cu multe așteptări în București, că voi face performanță, dar am fost dezamăgită de notele pe care le aveam și mă gândeam permanent: „Uite, nici lucrul ăsta, singurul pe care te vezi făcându-l, nu ești în stare să-l faci bine.” Și n-am putut să mă duc tot semestrul la facultate.

Am aflat că sufăr de tulburare anxioasă-depresivă în urmă cu doi ani, însă reușesc să o ascund bine. Am tot încercat să schimb terapeuți și psihiatri și să creez o conexiune cu ei. Știu că fix așa am fost și cu cei șapte terapeuți, înainte de cea cu care mă văd momentan. Toți m-au lăsat după cinci sau șase ședințe. Îmi ziceau că sunt bine, că pot să-mi rezolv singură problemele. Și îmi era bine o lună, dar după iar cădeam. Și devenise foarte frustrant, că o tot luam de la capăt și mă tot gândeam: „Dar nu sunt bine, de ce nu vedeți? De asta îmi este teamă uneori să mi se spună că mă recuperez și că nu mai trebuie să fac terapie.

În facultate am mers la medicul de familie și la psihiatru, în Constanța, pe ascuns pentru că i-am cerut să nu-i spună mamei mele. Și am ajuns la Spitalul Județean și psihiatrul respectiv mai avea puțin și mă certa. „Cum adică ești deprimată? La vârsta ta nu ai voie să fii deprimat. Ieși și tu cu rolele, ieși în parc. N-ai prieteni? Ieși cu prietenii, nu mai sta în casă.” Mi-a fost atât de greu să ajung până acolo și am fost foarte dezamăgită să-mi spună doar lucrurile astea și să mă trimită acasă. Nu știu dacă așteptările mele erau prea mari, că psihiatria nu e așa sigură și calculată, sau nu era el omul potrivit. Am căutat un terapeut câteva luni mai târziu, dar nu am mai mers la psihiatru. Credeam că nu sunt suficient de bolnavă.

Acum fac psihanaliză o dată pe săptămână și simt că există o conexiune între mine și specialistă. E o tipă care mă înțelege, îmi înțelege cele mai idioate glume și râdem împreună, este foarte empatică, se potrivește fix pe stilul meu. Uneori înțelege mai bine decât mine ce voiam să zic. Și lucrul ăsta nu l-am mai simțit cu niciun alt terapeut până acum. Am reînceput să merg și la psihiatru din ianuarie, pentru că simțeam că ceva nu era în regulă cu mine, iar de atunci iau și medicamentație. Și sunt foarte bine în ultima lună.

Ce m-a ajutat cel mai mult în ultimele luni a fost faptul că mi-am găsit multe pârghii de care să mă țin atunci când simt că urmează să cad. Pe lângă oamenii din jurul meu, sunt tot felul de tehnici la terapie, de la raționalizare, care uneori nu funcționează, la a-mi lua mintea de la altceva, până la a mă duce la unele activități care-mi plac. Încerc foarte multe și mă ascult mai mult. Sunt unele zile în care mă trezesc prost dispusă și nu am așteptări de la mine. Și-mi spun: astăzi încercăm să supraviețuim, dar mâine va fi mai bine, trebuie să mă ridic. Am devenit mult mai înțelegătoare cu mine.

 

Nu vreau să discut cu nimeni

Sunt Mihaela Popa, am 25 de ani, iubesc muzica și stau în București din 2015. Am făcut liceul în Constanța, unde am mâncat engleză și germană pe pâine, iar pe vremea aceea am lucrat într-un ONG, unde mă ocupam de schimburi de experiență. Îmi doream să fiu ca Hermione din Harry Potter, în 10 locuri deodată, dar am sfârșit prin a avea un burnout, iar relațiile cu cei din jurul meu s-au deteriorat treptat.

Apogeul stării mele de „Nu vreau să fac nimic”, „Nu vreau să discut cu nimeni”, „Nu sunt în stare să fac ce am promis” a fost luna august a anului 2014. Am început să gândesc că mai bine nu zic nimic, că oricum ce fac, tot prost fac. Cei din asociație îmi spuneau că sunt sătui de poveștile mele, că nu-mi fac treaba suficient de bine. Atunci a fost prima dată când mi s-a recomandat să iau legătura cu mama unei foste colege din liceu a surorii mele, de profesie psiholog, doamna L. Răspunsul meu? „Lasă că-mi trece.”

Erau perioade în care se întâmpla să nu-mi schimb pantalonii de trening, luam același hanorac zile la rând, uneori nu mâncam și nu beam apă. Mama nu știa ce să facă, îmi spunea că a trecut toată lumea prin asta și că este doar o fază. Uneori stăteam în sediul ONG-ului mai mult de opt ore, mâncam foarte puțin, îmi luam același croissant, o pungă de pâine prăjită cu pizza ori una de chipsuri. Nu reușeam să mă odihnesc foarte mult, poate vreo patru ore pe noapte și beam foarte multă cafea la un leu de la automat.

Dar într-o dimineață, sora mea, încă în concediu, a venit în camera mea și mi-a zis să mergem la o cafenea nou deschisă, în mall. M-a rugat câteva minute bune, ne-am suit în mașină, fără să mă schimb de haine, și mi-a spus să ascultăm la maxim melodiile de pe USB-ul prietenului meu de atunci. Mi-a adus o cafea mare și o wafă de napolitană pe care a așezat-o deasupra băuturii, pe care am lăsat-o puțin să se înmoaie. Apoi a insistat să o sun pe doamna L.

Totuși, am mai amânat încă două săptămâni până să mă văd într-adevăr cu ea, pentru că eram prinsă cu o conferință în Cluj. În perioada aia stăteam în pat și plângeam, lipită de telefon, în speranța că prietenul meu sau altcineva îmi va da un semn să mă întrebe dacă sunt bine.

Întâlnirea cu doamna L. a fost foarte plăcută, mereu începută și încheiată cu o îmbrățișare și vorbe de încurajare. Ne-am conectat din prima. Mama nu înțelegea ce discutam acolo, dar vedea că-mi reveneam ședință după ședință. Îmi vărsam frustrările, veneam cu relatări proaspete, plângeam sau zâmbeam cu gura până la urechi. Exercițiul meu preferat rămâne cel în care mi-a spus: „Desemnează un loc fiecărei persoane cu care interacționezi zi de zi, plus câțiva cu care ai relații tensionate sau apropiate.” Am făcut asta, apoi a continuat idea: „Bun, acum stai tu pe scaunul acesta, ești X, cum crezi că ar răspunde X, cunoscându-l?”.

La început am spus că faptul că recunosc că am eu o problemă înseamnă că recunosc că sunt un om rău. Dar terapia m-a ajutat să văd perseverența pe care o am în mine și în prezent încă mă gândesc că pot mai mult de atât.

Activitatea în ONG a luat sfârșit la câteva săptămâni după ce am început vizitele. Am căutat job-uri în oraș, dar nu găseam nimic. Am aplicat și pentru București, și am fost chemată la un interviu, apoi m-am mutat aici. Mă simt bine la locul meu de muncă, am început să folosesc Headspace și discut despre el cu ceilalți colegi de birou. În weekend prefer să stau cu prietenul meu și încerc să mă deconectez. Mi-am propus să citesc 50 de cărți, adică dublul vârstei mele, iar momentan am vreo 12 cărți citite.

 

Cine să mă învețe să-mi cultiv încrederea în mine?

Sunt Miruna Găman, m-am născut în Ploiești și lucrez în marketing online. Nu vorbesc prea des despre asta, dar am participat la opt olimpiade, printre care și una internațională, de geografie, în clasa a XII-a. Am fost mereu copilul care învață și mi se întâmpla des ca ceilalți să mă vadă ca pe o sursă pentru temele lor sau fata care răspunde la ore. Părinții mei sunt ingineri și pentru ei rețeta succesului era simplă: să înveți ca să te poți descurca în viață.

În liceu mă ghidam după succesul academic și am neglijat alte aspecte ale personalității mele. Pentru mine a fost mereu un semn egal între Miruna care lua note mari și mergea la olimpiade și Miruna omul. Îmi era teamă că nu am nimic de spus. Nu știam ce să fac cu timpul meu liber, cum să-mi dezvolt încrederea în mine și creativitatea, nu știam cum să am o relație de prietenie. Faptul că știi să scrii trei rânduri și să explici în engleză ce înseamnă circulația termohalină și să iei o medalie de argint pe chestia asta nu te ajută.

Nici nu știam la ce facultate vreau să dau, au decis ai mei pentru mine. În primul an am făcut ASE-ul, au zis că este un domeniu stabil. Cu toate astea, nu mi-a plăcut la facultate și m-am reprofilat pe geografie. În studenție au fost perioade în care mă simțeam tristă și incapabilă și nu mai voiam să fac nimic, nu simțeam că merită să depun vreun efort, că degeaba încerc eu pentru că va fi mereu cineva mai bun decât mine care o să ia exact felia pe care o țintesc eu.

Prima dată am mers la terapie în 2016, două luni, pentru că mama mea a fost operată pe creier, iar eu în alea două săptămâni nu am știut cum să gestionez asta. Și voiam să învăț să-mi controlez emoțiile. Mama ta e operată pe creier și nu poți să fii un dezastru pe două picioare. Am tratat problema asta și faptul că îmi e frică să zbor.

Apoi, anul trecut, am ajuns la un episod mai intens. În același timp, simțeam că pot să fiu în stare să rezolv chestia asta singură și am tot amânat până în august să merg la un psiholog să discut despre ce simt. În iulie am zis că nu se mai poate.

Eram cu prietenul meu și niște amici, într-un sat de lângă Slatina, să sărbătorim ziua unuia dintre ei. Și eu îmi doream să prind răsăritul. Mi se părea magic, dar pe la 04:00 m-am băgat la somn. Simțeam că mai pot, dar am ales varianta comodă. La 06:00 a venit prietenul meu, după ce răsărise soarele. Și am avut o reacție de: „Voi ați mers să vedeți răsăritul fără mine?!”. Și 30 de minute mă uitam la răsărit și plângeam că nu am fost în stare să stau două ore să prind un afurisit de răsărit. Toată dimineața aia am stat închisă în cameră, nu am mâncat, nu am băut, încercam să dorm ca să nu mă gândesc.

Mi-am zis în clipa aia că trebuie să-mi găsesc un echilibru interior și mi-am interzis să renunț și să spun că nu-mi ies lucrurile până nu fac tot ce pot. Și am început să merg și la psiholog, să scriu în jurnal sau pe laptop, să-mi pun ordine în mine, să fac din nou terapie, cu un alt specialist, alte două luni. Am găsit un centru psihologic pe internet, am trimis un email la adresa generală și am început ședințele.

M-am conectat din prima cu terapeuta mea. Îmi plăcea că și la început, și la final completam un chestionar de cum mă simțeam și cum simțeam că m-a ajutat ședința respectivă. Nu m-am dus la psiholog ca să am un sprijin săptămânal. Aveam nevoie de cineva care să mă îndrepte în direcția potrivită și simțeam că nu pot să mă îndrept singură, iar oamenii din jurul meu, deși încercaseră, nu mă ajutau prea mult. În momentele mele bune, terapeuta m-a sfătuit să-mi scriu o scrisoare în care să-mi vorbesc ca unei prietene. Și să spun că e un moment mai greu, dar să văd prima dată lucrurile bune pe care am ajuns să le fac. Iar atunci când mă simt rău, citesc ce am scris și îmi reamintesc cine sunt.

 

Eu, Alexandra, continui să merg la ședințele de terapie o dată pe săptămână și o fac pentru mine. Pentru că simt că am trăit greșit timp de 22 de ani și că trebuie să schimb lucrul ăsta. Subiectul pe care l-am documentat, relația terapeutică, l-am ales dinainte să merg la ședințe, pentru că voiam să văd ce înseamnă procesul ăsta și cum ajungi să creezi o conexiune. Și pentru că mi se părea curajos să începi să ai grijă de tine și de sănătatea ta psihică și voiam să învăț să fac și eu asta. Iar oamenii pe care i-am intervievat pe parcurs m-au făcut să întăresc această dorință, într-un moment în care simțeam că nu mă mai pot ajuta singură.

M-am conectat din prima cu terapeuta mea, cu toate că am întârziat 30 de minute la prima ședință. Nu am simțit vreodată că mă judecă și m-am simțit ascultată. Și am început să conștientizez ceea ce mi s-a întâmplat și felul în care am lăsat sau las unele gânduri să mă controleze. Și să învăț că pot schimba asta.

 

RECOMANDĂRI

Modul în care îți alegi un terapeut este subiectiv. Fiecare relație terapeutică este diferită și fiecare experiență la fel. Însă din discuțiile de până acum cu persoane care au început să facă terapie, dar și cu specialiști în domeniu, am identificat câteva sugestii sau lucruri de luat în considerare atunci când îți alegi un terapeut:

  • Atenția pe care o oferă terapeutul în cadrul ședințelor. O relație terapeutică se stabilește mult mai repede atunci când simți terapeutul prezent în discuție, simți că te ascultă și ține minte ce i-ai povestit de la o ședință la alta.
  • Ideea că ești înțeles și că persoana de lângă tine acceptă ceea ce spui și este înțelegătoare marchează începutul unei legături.
  • Să simți că ești acceptat. Persoanele care apelează la terapie renunță ușor dacă se simt judecate. Un terapeut flexibil, înțelegător și cald ajunge să se conecteze mai repede cu clientul. Este important să existe o analiză pro și contra a modului de acțiune al clientului, care poate duce la o schimbare acolo unde este nevoie, în gândire/comportament. Temele pentru acasă au exact rolul de a încuraja pacientul și a exersa schimbarea.
  • Să discute despre așteptări de la primele ședințe. S-ar putea ca unele persoane să aibă așteptări mult prea mari de la primele ședințe de terapie sau să anticipeze progresul ori recuperarea mult prea repede. Este important ca lucrurile să se așeze treptat, de la o ședință la alta, să se menționeze așteptările din partea ambelor tabere.
  • Confidențialitatea. Ceea ce povestești în cadrul ședințelor de terapie rămâne confidențial, indiferent de terapia pe care alegi să o faci (semnezi un contract de confidențialitate în care îți este garantat asta).
  • Cere și oferă feedback. Ședințele terapeutice trebuie să fie unele deschise și să se ofere feedback din ambele părți. Fie că este vorba despre terapeut sau despre client, trebuie să existe mereu încredere și deschidere în conversație.
  • Terapeutul nu dă sfaturi, nu e prietenul tău cel mai bun. Însă te poate ajuta să dezvolți abilități sociale, îți poate recomanda exerciții de relaxare, modalități prin care să-ți testezi singur credințele. Te poate ajuta să devii autonom și să ai la îndemână instrumente pentru a face față situațiilor din viață și după ce termini terapia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Piața

De la Revoluția de pe televizorul alb-negru, până în mijlocul protestelor – o poveste a relației cu spațiul esențial…

Elementul supriză

Într‑o relație, cele mai mai bune surprize sunt cele anunțate. Text de Teodora Popa Ilustrație de Arpi Rezi …

Ce vei găsi în DoR #15

Startul, acel prim punct în care toată experiența pe care o ai, toate pregătirile pe care le-ai făcut se ciocnesc…