Rătăcitorul deznădăjduit

Cum a ajuns Robin Proca să facă muzică pe viață și pe moarte. (Un portret al solistului trupei Robin and the Backstabbers.)…

Cum a ajuns Robin Proca să facă muzică pe viață și pe moarte. ● Publicat în DoR #10 (Toamnă/Iarnă 2012) ● Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Cristian Lupșa

Nota editorului: Acest text are și un playlist, dacă vrei să citești pe muzică.

Ploua mărunt și rece și pe trotuare nu era nimeni. Semafoarele lucrau doar pentru câte‑o mașină care sclipea fugitiv în lumina gălbuie a vreunui stâlp de iluminare, iar asfaltul era o oglindă înșelătoare. Pașii lui Andrei Robin Proca erau muți, dar eficienți, încercând să înghită cât mai mult trotuar cu fiecare lungime. Pantofii maronii de piele întoarsă arătau a animal ud, iar fâșul părea că i se umflase afurisit de la stropii reci care încercau să‑l treacă. Ghiozdanul negru era leoarcă, la fel și Robin. Vârtejul ascuns în părul negru fusese potolit, iar barba sălbatică era aproape un tifon; doar vârtejul de sub bărbie, puțin spre dreapta, era întreg. Picurii se scurgeau nepăsători peste lentilele de la ochelari, dreptunghiuri solide, fără ramă, făcute pentru cei care nu văd la distanță.

Pornise la un drum de poate 30 de minute, de la studioul din Dorobanți unde înregistrează o parte din primul album al formației Robin and the Backstabbers, prin Piața Victoriei, spre casă. Merge mai mereu pe jos, când inhalând, când evitând sunetele orașului. Îl însoțeam, încercând la rândul meu să ocolesc bălțile ascunse mișelește la margine de trotuar, încercând să mă abțin de la a recita vreun vers bacovian, atât de potrivit acestei nopți dușmănoase de luni. Bacovia Overdrive e numele albumului la care lucrează susținut de câteva luni, dar care a devenit inevitabil încă de acum doi ani, cam de când formația pentru care cântă, scrie versuri și gândește instrumente a început să umple cluburi, unele mai mici, altele mai mari, de la Timișoara la Galați.

Bacovia Overdrive e și numele celei mai curajoase piese de pe album, piesă la care a lucrat azi câteva ore în studio și la care simte că mai sunt multe de făcut. A fost prima zi, după aproape trei săptămâni, în care i s‑a alăturat și Vlad Feneșan, care cântă la bass și care fusese plecat în vacanță în SUA, unde a hălăduit prin deșerturile golașe ale coastei de vest. Venise și Florin Vasile, chitaristul, iar de pe la șase la nouă jumate n‑au făcut mai mult de câteva acorduri la Bacovia și niște încercări de a înregistra o chitară pentru Kriminaal, singura piesă în engleză de pe album. Robin (nu vrea să i se spună Andrei) era ușor frustrat – de câte reușiseră să facă, de câte au mai rămas, de faptul că nu e el la butoanele mixerului, cum se întâmplă în studioul pe care‑l păstorește în celălalt capăt al centrului, în pivnița din clubul La Scena. Pontaseră deja spre 40 de ore în studioul din care tocmai plecase, construind și demolând, experimentând și stricând, adăugând și dezmembrând, o căutare ca o ofrandă adusă salahoriei procesului de înregistrare.

Pentru Robin, trasul unui album e cea mai artificială combinație de sunete și armonii și volum pe care o poate produce o formație și cugetă la fiecare acord, pentru că procesul o permite. Ba mai mult, o cere. A cerut‑o și în seara asta cu Kriminaal – aveau trase chitare de mai demult, dar Robin simțea nevoia să‑l audă pe Florin încercând și cu altă chitară, o minunăție capricioasă care nu voia nicicum să se lase acordată, apoi cu una acustică, apoi făcând niște floricele cu corzile strânse, aproape înfundate. Au făcut asta aproape două ore, 30 de secunde repetate obsesiv, până când sunetele deveniseră ca și cuvintele pe care le repeți până se împrăștie și își pierd sensul.

Robin nu era convins că au găsit ceva nou, dar spune că trebuia să încerce. Nu putea accepta ideea că le ieșise bine din prima – nici chitara, nici vocea – și trebuia să forțeze ca să aibă termeni de comparație. (Trupa are încredere în obsesiile lui; „oricât de haotic ar părea, simți că are un master plan”, spune Florin.) Robin însuși a meșterit minute întregi un slide, o trecere de chitară pentru care trebuia să mângâie corzile de sus până jos și nu s‑a lăsat până n‑a găsit un sunet care „nu era plin de sine”. Mai erau exact două săptămâni până albumul trebuia să plece spre mixul final, apoi spre imprimare, apoi să se cuibărească în cele 3.000 de carcase de plastic și apoi să fie eliberat în lume.

Bacovia Overdrive vol. I: Stalingrad – pentru că ăsta e numele complet – e un album important. Im‑por‑tant. Sublinierea e a lui Robin și, de fiecare dată când a făcut‑o, părea că vorbește de ceva mai mare decât el. Pe el l‑a terminat albumul, l‑a secat de energie, de metafore și l‑a tras într‑o zonă în care nu se simte confortabil – în care trebuie să ia decizii la foc continuu despre care sunet funcționează și care nu, fiecare alegere o moarte a alteia. Se luptă și cu disciplina necesară înregistrării în alt studio, nu într‑al lui, nevoia de disciplină fiind unul dintre lucrurile care i‑a adus la Fonogram Studios, un studio impunător, cu pereții îmbrăcați în pânză bleumarin, acoperiți de scânduri și portrete de muzicieni, cu canapele și fotolii de piele, cu suprafețe curate și sterile decorate cu lava lamps și chestii cu leduri, cu camere adânci ca niște temple, unde altarul e suport pentru mixer și monitoare uriașe de Mac.

The Great Below, studioul lui Robin, e mai primar, iar aspectul de templu e inexistent. Pe ușă e lipită sigla României Literare, decupată ca să spună „mânia rară”. Sunt trei camere înghesuite, una pentru tras voce, alta pentru instrumente și cea principală, unde încap mixerul, o canapea și în spatele ei câteva volume de autori ruși și poezie, lecturile preferate ale lui Robin. Lângă calculator e lipită o foaie pe care de mai bine de jumătate de an sunt scrijelite corecturi la o piesă, iar sub ele, singure, ca o lecție esențială și totuși ușor de uitat, următoarele cuvinte: „Perfecțiunea e o formă de isterie”.

Îl vizitasem cu câteva zile înainte în studioul lui și m‑a avertizat din ușă că l‑am prins într‑o zi bună. Tocmai se întorsese de la Fonogram, unde înregistrase cu Vladimir, fratele lui mai mic și bateristul formației, niște chitare și bass pentru piesa Bacovia Overdrive, construindu‑i un început aproape indecent, à la Barry White sau Marvin Gaye, început de care uiți cinci minute mai târziu, când piesa explodează într‑un torent de tobe și riffuri de parcă ar vrea să înghită pământul.

Așezat în fața calculatorului, m‑a trecut prin câteva din cele 15 piese de pe album, multe deja hituri la Radio Guerrilla (deși Robin n‑a lăsat mai niciuna așa cum suna original), mai toate diferite, dar legate între ele de vocea lui de bărbos ursuz. Pentru SPNZRTR au filmat un videoclip care urma să iasă la mijloc de noiembrie, cu vreo 10 zile înainte de concertul de lansare al albumului, plănuit pentru 28 noiembrie. În videoclip, mi‑a povestit, cei șase membri ai formației sunt într‑o pădure, înarmați cu topoare, bărzi, arcuri și au o întâlnire mai puțin obișnuită cu o nimfă. (Pe lângă Robin, Vlad, Florin și Vladimir, în trupă mai sunt Radu Moldovan, alt baterist, și Andrei Fântână, care cântă la saxofon și clape). Robin era încântat de ce ieșise, mai ales de imagistica cinegetică, deși nu văzuse încă un montaj. Imediat ce s‑a terminat melodia, mi‑a spus că simte că cele 3 minute 40 de secunde trebuie lungite la 3:55, dar n‑a vrut să detalieze de ce. („Dacă ascultând îți vine să explici, e clar că mai e de lucru.”)

După o oră, am urcat în barul din La Scena. Părea obosit; era vineri noapte, capătul unei săptămâni care începuse cu două zile în care nu s‑a dat jos din pat, deznădăjduit parcă de greutatea albumului. Dacă ar fi putut să aleagă, ar fi scos doar single‑uri o carieră întreagă. Ar fi fost mai suportabil. Era mai simplu să lucreze la câte un cântec odată; cu toate pe masă niciunul nu pare suficient de terminat. Un album e important. E important că au ajuns să‑l facă. (Destule voci spun că era și timpul.) E important ca el să fie bun. Şi e foarte important să fie ascultat. Robin nu suportă formațiile care declară pompos că fac ce le place și, dacă se bucură și alții, cu atât mai bine. Ce faci nu contează dacă nu e ascultat. Ba mai mult – dacă albumul nu comunică cu publicul, e dreptul fanilor să‑ți arunce o piatră prin geam. Trebuie s‑o facă, să fie vehemenți dacă ai ratat. La 31 de ani, știe că nu mai poate invoca scuzele unui începător. Ştie că pentru un album reușit trebuie să accepte că lucrează la cel mai important lucru din lume.

Lui Robin, care‑și descrie muzica ca pop melodramatic, deși mai apt ar fi pop apocaliptic, i‑a luat timp să accepte asta. I‑a luat timp să accepte că arta ta nu prea contează dacă n‑o faci pentru alții. Dar acum că știe, nu se mai poate întoarce. Munca la album, muzica pe care o face, nu e doar cel mai important lucru din lume. E o chestiune pe viață și pe moarte, un remediu împotriva propriei deznădejdi și rătăciri.
♠♠♠
Mototoliți de ploaia care devenea tot mai aprigă, ne‑am retras într‑o trattorie din Piața Victoriei. Robin nu părea grăbit să ajungă acasă, asta și pentru că îi tăiaseră gazul pentru că‑l nu‑l mai plătise de la începutul anului, iar el nu prea doarme nopțile și n‑ar fi vrut să dârdâie uitându‑se la No Country for Old Men, cum făcuse cu o noapte înainte. Era trecut de 10 seara și restaurantul era aproape pustiu. E ușor să privești biografia lui Robin, atât cât e dispus s‑o divulge, și să spui că e inevitabil că a ajuns să scoată un album important. Cu ochii furibunzi camuflați de lentilele aburite și cu vocea grunjoasă, pare turnat pentru rolul de artist sfâșiat de arta sa. Dar acest inevitabil, ca în cele mai bune povești, e circumstanțial și întâmplător; unde mai pui că unul dintre cele mai importante lucruri în povestea lui Robin suntem noi, ceea ce el n‑ar fi intuit vreodată.

Dar până acolo mai avem.

Robin s‑a născut Andrei Mihai Proca, pe 8 noiembrie 1981, la Miercurea Ciuc. Era duminică și ninsese, i‑a spus mai târziu mama lui, Tamara, care pe‑atunci avea vreo 25 de ani și era profesoară de franceză și engleză la un liceu local. Tatăl lui Robin, Ion (Gianni, cum îi spune toată lumea), preda franceză și italiană și era solist într‑o trupă de new wave numită inițial Fair Play și mai apoi, din cauza zelului cu care cenzorii comuniști umblau la tot ce le suna neromânesc, Prim Plan. Robin a crescut înconjurat de muzică – la propriu, o auzea continuu prin pereții camerei. Era atât muzica tatălui, cât și muzica și vocile și zgomotul paharelor acum pline, imediat goale, a zeci de formații mari în anii ’80, care se opreau an de an în casa Proca. Gianni se ocupa de organizarea festivalului local Bradul de Argint și nu există legendă rock, de la Iris la Holograf la Compact, să nu fi trecut prin casa lor, care era chiar peste drum de sala de concerte de la Casa Sindicatelor. Uneori, părinții încercau să‑l ușchească pe Robin la culcare, dar el se încăpățâna să stea printre muzicienii mereu puși pe povești și pe bârfe, amuzați de prichindelul muzical care mima cântatul la chitară sau bătutul la tobe. Era deseori la repetițiile tatălui și una dintre poveștile familiei e cu el care se așază la setul de tobe, le maltratează cu niște bătăi atonale, după care se oprește și, plin de sine, declară că lipsește ceva.

Ce lipsește mă, îl întreabă toboșarul trupei. Microfonul, îi răspunde copilul.

Odată, la un concert la Câmpulung Muscel, un soi de întoarcere acasă a tatălui care era dintr‑o comună din apropiere, acesta l‑a adus pe scenă. Prim Plan închiseseră concertul și publicul cerea insistent un bis. Gianni l‑a luat pe Robin din culise și l‑a ridicat în brațe către public, ca pe o ofrandă. Robin spune că s‑a speriat îngrozitor văzând atâția oameni strigând către el. După ’89, atât festivalul cât și formația tatălui s‑au stins (deși Gianni fusese la un moment dat votat între primele cinci voci ale României, după Dan Bittman, Cristi Minculescu și Artan). Robin a ajuns să studieze pian la Şcoala Populară de Artă, mult mai puțin interesantă decât petrecerile de acasă. Pianul nu i‑a plăcut niciodată, deși l‑a studiat toată școala primară. Clasa a IX‑a a plecat s‑o facă în SUA, în Troy, Alabama, însoțind‑o pe mama lui, care primise o bursă să predea acolo timp de un an. Au locuit într‑o casă unde puștiul, Robert, era într‑o formație numită Jaded. Ca să prindă și Robin un loc, trebuia să învețe să cânte la chitară, așa că s‑a apucat de unul singur, cântând și 12 ore pe zi

Era perioada lui Down on the Upside de la Soundgarden (spune că piesa Zero Chance l‑a făcut să‑și dorească să scrie cântece), (What’s the Story) Morning Glory? de la Oasis și Antichrist Superstar‑ul lui Marilyn Manson, unul dintre cele mai periculoase albume de atunci, pe care un coleg i l‑a adus la școală pe o casetă trasă de la un văr, cu coperta făcută de mână. În casa în care stătea era și un pian, un Fender electric pe care într‑o noapte l‑a scos din priză și l‑a tras în holul de la etaj unde, în întuneric și‑ntr‑o liniște mormântală, s‑a apucat să apese clapele neamplificate, cu urechea lipită de pian ca să prindă ceva din sunetul lor. S‑a întors acasă cu o chitară și cu dorința de a face muzică grea și apăsătoare, cam cum suna Thrak de la King Crimson.

Așa a ajuns chitarist într‑o formație din liceu numită nivelzero, cu care au concertat și prin țară și care s‑a desființat după ce Robin a plecat la București la facultate. Vladimir, care e mai mic cu șapte ani, spune că era mândru că avea un frate într‑o formație și era fericit când ăștia mari îl luau cu ei la sesiunile de făcut muzică și jucat jocuri în rețea la o cabană de prin munți. Ţine minte că tatăl lor asculta rock magistral, The Rolling Stones, Pink Floyd, Dire Straits, dar și new wave, iar din camera băieților se mai auzeau uneori duduind „satanismele” lui Robin.

Odată, spune Vladimir, când în cameră urla ceva, poate Slayer, i‑a băgat pe sub ușă fratelui un bilet în care îl ruga să dea mai încet, apoi a luat‑o la goană. Gianni spune că divergențele lor muzicale – abia mai târziu a înțeles trupele din viața fiului – au adâncit rupturile naturale de comunicare dintre un adolescent rebel și tată. Dar, chiar dacă nu era convins că Robin e pe cel mai bun drum, iar nivelzero nu‑i prea plăceau, nu l‑a forțat să devină inginer sau avocat, ci l‑a lăsat să‑și urmeze singur drumul, chiar dacă asta însemna să‑l vadă împiedicându‑se. Într‑un text despre cum s‑a îndrăgostit de două patinatoare viteză la patinoarul din Miercurea Ciuc unde chiulea cu gașca din liceu sau unde se retrăgea să citească, Robin a scris la un moment dat că ce nu apare în cadru, nu s‑a întâmplat. Cu alte cuvinte, ce nu povestește din viața lui nu există sau e considerat de către el irelevant pentru povestea pe care o are de spus despre cine e.

Poate și de aceea cadrul din biografia lui devine destul de sărăcăcios odată ce ajungem la perioada facultății. Spune că a fost un chiulangiu în liceu și nu are o explicație prea bună pentru cum a reușit să intre la secția de regie film de la UNATC din București, ori pentru motivele care l‑au dus acolo. Era, spune el, tânărul care promite, dar se pierde, elevul și studentul pe care profesorii au pus ochii și pe care apoi îl abandonează pentru că el nu oferă mai nimic din ce văd ei în el. Era un risipitor de talent, singuratic, furios, lipsit de sens, într‑o stare cvasi‑perpetuă de stază, prins în petreceri monstruoase în căminul facultății care durau uneori zile întregi și se‑ntindeau pe multe sticle de tării și vinuri, chinuit de întrebări existențiale din gama „la ce bun totul?”, crispat și captiv în propria viață și în propriul cap („eram o enclavă foarte atentă la mine”), în literatura pe care o devora, în muzica pe care o cânta doar în fața căminului sau la chefuri. Spune că mama i‑a livrat la un moment dat cel mai crud și poate cel mai adevărat verdict: e nasol să fii ăla boem și artist dintr‑o gașcă, și nimic mai mult.

În postura aia era sortit să rămână în urmă și Robin crede că asta s‑a și întâmplat, căci până la 28 de ani consideră că n‑a făcut mai nimic. După facultate a avut joburi de asistent foto, de tehnician de sunet, iar când nu lucra, stătea acasă și citea sau compunea muzică de unul singur, alternând între cele două proiecte pe care și le construise, DJ Robot și Filament, cu care însă nu dădea vreun semn că ar vrea să iasă în lume.

Cam pe aici, prin august 2009, povestea devine pe cât de importantă, pe atât de criptică, un soi de mit fondator cu un contur difuz. Robin – care pe‑atunci era încă Andrei, deși porecla o are din liceu, de la o căciulă care îl făcea să semene cu personajul de desene animate care apare și în Paranoid Android a lui Radiohead – e la Capu Corbului, un sat la câțiva kilometri de Borsec. Sunt doar el și mama lui și au venit să facă curățenie în casa în care locuiseră bunicii. E o casă mare, plină de covoare și saltele, pe care le‑au scos pe rând la râu să le spele și să le bată. Timp de trei zile au curățat, iar nopțile au stat de vorbă; mama îi povestea despre cum stătuse și ea de povești cu tatăl ei, încercând, spune Robin, să aducă greutatea trecutului în discuție ca să dezechilibreze sălbăticia fiului.

Pe lângă singurătatea și retragerea care‑i stăteau în fire, atunci era și traumatizat de o despărțire recentă după o relație îndelungată, relație despre care nu vrea nici acum să spună mai multe. La un moment dat, mama a plecat, iar Robin și‑a luat rucsacul și cortul și a urcat în munții Călimani, cel mai important loc din lume pentru formația de azi. Nu avea nicio carte la el și a rătăcit mai multe zile, dormind când la o stână părăsită, când la cort, ascultând încontinuu Graceland a lui Paul Simon, singurul medicament pentru deznădejdea care amenința să‑l îngenuncheze. Melodia care dă titlul albumului e povestea unei călătorii făcută de un bărbat și fiul lui de nouă ani către Gracelandul lui Elvis, după o despărțire dureroasă care l‑a învățat că a pierde pe cineva deschide o fereastră prin care lumea întreagă poate să‑ți vadă pustiul din suflet. După ce a coborât de pe munte, odată ajuns la un loc în care avea semnal, Robin a pus mâna pe telefon și a căutat trei oameni, cărora le‑a spus, pe scurt, „băi, ne facem formație”.

Pe Vlad Feneșan l‑a sunat în miez de noapte. Se știau de câțiva ani, iar Vlad ascultase demourile trase de Robin cu Filament și îi plăcuse originalitatea lui și că părea că știe foarte bine ce vrea de la muzică. Robin însă nu‑l auzise niciodată cântând, spune Vlad, iar acum, la telefon, îi propunea să facă parte din formația Robin and the Backstabbers – care pe atunci erau doar câteva cuvinte dintr‑un nume mult mai lung, pe care Robin nu mai vrea să‑l împărtășească. Vladimir își amintește că era într‑o tabără de tineret în Tenerife, pe plajă, holbându‑se la nisipul lipit pe o sticlă de bere în timp ce își turna muzică în urechi prin niște căști scumpe, perfecte. Apoi a venit un SMS de la fratele mai mare care conținea o invitație să cânte la tobe în noua formație. Florin era cu niște prieteni la o cabană când a primit apelul lui Robin. Se cunoscuseră la începutul anilor 2000, când Florin, student la ASE, locuia vizavi de căminele facultății de film. Robin a auzit de la un prieten că Florin are chitară și au cântat împreună de la prima întâlnire. Când Florin era plecat, Robin îi folosea garsoniera și calculatorul – acolo a tras niște prime versiuni a SPNZRTR. Florin îl bătuse la cap de multe ori să‑și facă o formație, dar fără succes. Când a venit în sfârșit telefonul lui Robin, n‑a stat pe gânduri.

Lui Vladimir și lui Florin, Robin a apucat să le spună și a doua parte a planului lui: Robin and the Backstabbers va fi o formație de coveruri, născută în special să cânte Graceland, o formație care va dura trei luni, va avea cinci concerte și apoi va dispărea fără explicații. Existența lor trebuia să fie ceva inexplicabil și fără sens, eventual neplăcut, ca atunci când deschizi ușa unui salon de spital noaptea, râgâi și fugi.
♠♠♠
Discuția noastră din La Scena a început greu, cu Robin subliniind cât de important era tot ce se întâmpla cu albumul, începând propoziții pe care nu le termina, și cu mine încercând să aflu lucruri concrete. Eram ca două nave spațiale care nu se puteau nicicum sincroniza. La un moment dat, când Robin ajunsese la a doua bere și al nu știu câtelea Kent, i‑am spus că aș vrea să știu dacă îl obosesc.

„Ceea ce încerc eu e să‑ți ofer ce‑ți trebuie”, mi‑a spus. „Nu vezi cât mă zbat în mine însumi… Eu când spun că m‑am sălbăticit, chiar m‑am sălbăticit. Suna bine, ca o întoarcere din condei, dar nu era”.

Nu vorbea despre sălbăticia cuplată cu deznădejdea care l‑a dus pe munte, ci despre cea mai recentă, în care l‑a aruncat munca la album. În ultimii trei ani s‑au întâmplat multe cu Robin, printre care cel mai important e că planul lui de a face și conduce o formație efemeră a eșuat. Iar acest eșec e cel mai frumos lucru care i s‑a întâmplat vreodată; l‑a scos din bârlogul în care îi plăcea să se ascundă și l‑a aruncat buimac în lume, o lume care, aproape în ciuda lui, l‑a primit.

Formația s‑a strâns să facă lucruri abia la vreo cinci luni după ce Robin a convocat‑o. Chiar dacă ideea cu Paul Simon nu dispăruse, n‑au apucat niciodată să cânte Graceland. Strânși în sala de repetiții și apoi la studioul lui – deschis la sfârșitul lui 2009 – au început să se găsească și să descopere ce știu să facă împreună, până când unul, sau poate toți, sau poate chiar Robin, a adus vorba de cântecele Filament. Robin voia o formație de durere, mai lentă, mai greoaie, ceva mai pretențioasă, doar că erau într‑o sală cu un sistem de sunet prost și, ca să fie auzit, trebuia să răcnească.

Vladimir, care pe atunci avea 21 de ani, voia să intre ca un berbece în orice tobă și auzind semnalul vocal s‑a apucat să dea mult mai tare decât îi ceruse fratele mai mare. Florin și Vlad l‑au urmat și pe când au înregistrat un demo la Roșu frână, erau deja o trupă nervoasă. Erau însă și o experiență alienantă. Nu prea știau de ce sunt împreună în afară de faptul că erau prieteni și le plăcea muzica. Mai bine zis, Robin știa, dar pentru el era o chestie de auto‑distrugere, cum erau și chefurile din facultate, neglijabile dacă nu se devasta ceva. Abia învățaseră câteva dintre cântecele vechi ale lui Robin când Vladimir, care pe atunci cânta și într‑o formație numită Nebulosa, unde bătea mai moale și mai jazzy, le‑a programat primul concert. Era pe 28 aprilie 2010, în Mojo, un club din centrul vechi din București. Nebulosa au cântat primii, chiar dacă aveau vechime, pentru că Robin and the Backstabbers promiteau ceva mai multă gălăgie.

Erau câteva zeci de oameni în public, ceea ce nu se întâmplă în concerte de debut. Robin ieșea pe atunci cu o coregrafă și mulți dintre colegii ei de la Centrul Național al Dansului o însoțiseră. Era acolo și tatăl lui, venit de la Ciuc, care nu știuse mai nimic de planurile băieților și care acum se freca uimit la ochi că‑i vedea pe scenă.

Lui Robin însă, îi era indiferent. Era pe scenă pentru el, pentru dracii pe care trebuia să‑i concedieze, pentru că trebuia să le arate oamenilor că se întâmplă ceva grav cu el, iar muzica era mai degrabă un pretext ca să‑și folosească violent corpul de față cu alții. A fi pe scenă și a cânta Roșu frână („desparte‑mă de oameni și dă‑mi ce e al meu”) însemna să dea glas rătăcitorului deznădăjduit, care nu are nevoie de lume așa cum nici lumea nu are nevoie de el. Ca să sublinieze singurătatea momentului, Robin l‑a rugat pe un văr de‑al lui să urce și el pe scenă și, cât timp formația răcnea și tortura instrumente, el să joace Solitaire. Doar că în ultima parte a concertului, o fată, pe care n‑o știau, s‑a suit pe scenă și a început să joace ceva joc de cărți cu vărul lui Robin. „Eu voiam să fie el care își dă singur în cărți”, mi‑a spus Robin. „Şi după aceea, «ba pe‑a mă‑tii. Nu te lăsăm».”

Nu mai ține minte mare lucru de atunci, probabil și din cauza alcoolului, dar dacă pe scenă se întâmplase ceva, el refuzase să recunoască. N‑a făcut nimic ca formația să funcționeze în continuare. Din contră, era „învrăjbit să nu funcționeze”. Dintr‑o pleiadă de trupe care nu voiau altceva decât să Sune Ca… (alege trupa preferată) și să cânte pe‑afară, într‑o lume în care publicul era lobotomizat de avalanșa informațională, cu siguranță nu va vedea nimeni suferința ostentativă a unei formații cu un nume dubios. Apoi, nu mai știu nici ei cum, au fost chemați să cânte la Galați. Li s‑a plătit și transportul și cazarea și li s‑au dat și încasările din bilete, ceea ce nu se întâmplă cu o formație la al doilea concert. În ciuda a ce făcea fiecare în lumea lui – când se intersectau pe scenă de cele mai multe ori se împingeau sau se loveau –, publicul nu i‑a respins. Ba au cerut și bis, pe care nu‑l aveau, așa că au recântat două‑trei piese. La final, deși oamenii continuau să ceară ceva, Robin s‑a apropiat de microfon și le‑a spus ceva de genul: „Asta a fost tot. Nu mai avem. Nu mai avem nimic.” Ca răspuns, un tip din public i‑a întins un obiect. Robin nu avea ochelarii pe nas așa că s‑a aplecat să‑l ia, ca să vadă ce e. Era o brichetă. De ce o brichetă, l‑a întrebat pe tip. „Păi, ca să nu aveți chiar nimic.”

Era o continuare firească a ce se întâmplase în Mojo și Robin spune că din acel moment nu și‑a mai pus problema că n‑ar fi o formație. Transformarea însă n‑a venit de pe o zi pe alta și nici nu e așa de ușor de observat. Vladimir spune că au continuat o bună perioadă să cânte mai mult pentru ei, „ca avioane care decolau cu motoarele înspre public”, cu instrumente neascultătoare, și versuri necântate, iar cele cântate mai degrabă urlate incontrolabil. Aveau și un uliu împăiat pe scenă, Marcel, care venea la cântări mort și era înviat, metaforic desigur, de zgomot.

Le‑a luat câteva luni să se dezmeticească și să vadă că acțiunea lor solitară devenea ceva la care lumea voia să participe. Facebook‑ul lor conține și azi notele lui Robin din 2010, fiecare tot mai plină de uimire că un „comando de lunateci”, „niște megalomani melodramatici” puteau să fie iubiți. („O să sar în fața tancurilor și a varanilor și a jderilor veninoși în flăcări apărând ceea ce facem”, a scris Robin la un moment dat, în inconfundabilul lui dadaism. „Suntem printre foarte puținii care au acest privilegiu. Pentru că avem cu cine. Așa că nu e nimic de la sine‑nțeles. Așa că vă mulțumesc în moduri pe care nici nu vi le închipuiți.”)

Concertele erau tot mai multe și mai pline, iar producătorii de la Guerrilla i‑au bătut la cap să scoată o primă piesă, Vânătoarea regală dacă se poate, deși nu era neapărat ce voia formația. Odată ce versurile lui Robin s‑au auzit la radio – „Aș vrea să pot să cred în ce am crezut odată / Aș vrea să te revăd măcar o dată” – devenise limpede pentru mulți, poate nu și pentru ei, că asta nu va fi formația pe care o plănuiseră. Mihai Dinu, producătorul de la Guerrilla care îi pisălogise, avea pe atunci (și, într‑o bună măsură, are în continuare) o relație de dragoste/ură cu formația: „Consider că‑s atât de talentați, încât mă enervez la culme când îi văd la câte un concert prost, slab pregătiți. Şi au fost destule. Mi se pare atâta risipă.” (Despre Robin spune cam același lucru – vede în el potențial de rock star, dar se‑ntreabă dacă nu cumva își bate joc de talentul lui.)

După Vânătoarea… au urmat Iguana făcătoare de minuni, Soare cu dinți, Când te‑am cunoscut Cristina și, încet‑încet, și Robin, și trupa au realizat că ce făceau pe scenă era limitat, simplu. Oricine poate să facă zgomot, să se îmbrâncească cu colegii de trupă, să se arunce pe jos. „Toată lumea, dacă ar putea, ar da cu toporul într‑un copac urlând”, spune Robin. Dar cum faci să implici oamenii în ce faci, cum faci să fii în preajma lor, să pui între dracii tăi și nevoile lor cântecele.

E greu de pus în cuvinte, adaugă Robin, dar asta s‑a întâmplat în cei doi ani jumate. El continuă să urce pe scenă și să cânte aceleași cântece triste și deznădăjduite, cu versuri grandioase, de multe ori fără înțeles, adesea despre moarte, sinucidere, iubiri neîmplinite și sfârșitul lumii, dar oamenii pleacă de la concert cu ochii mari, gândindu‑se mai degrabă la propria viață decât la excesele performative ale formației. Se întâmplă pentru că acum are „o detașare în deznădejde”, dar și o cale de comunicare cu publicul – e aproape sexual (cuvintele lui Robin) ce se întâmplă când pui un cântec între tine și public. E un moment intim pe care Robin îl vrea exacerbat, dar nu sfătos cum era la început. Cântecul trebuie să vorbească despre ce simțim cu toții, să fie un răspuns la o întrebare care nici nu știai că te bântuie, să fie în același timp despre lucrurile pe care le‑ai pierdut și nu se mai întorc niciodată, cât și despre eliberarea conținută de această revelație.

Robin l‑a folosit mereu pe „noi” în cântece, dar parcă nici el nu credea că acel noi poate să existe sau să însemne ceva. Şi nu vorbește despre noi‑ul de cuplu, ci de un noi toți, o lume întreagă care, ca în versurile de la Soare cu dinți, fuge care încotro, cântând pe gheață crăpată. Lumea se termină, soarele nu mângâie, ci mușcă, dar suntem împreună și e mișto. De la o vreme, Robin părea în sfârșit să‑și fi găsit locul în conversația noastră din La Scena. I‑am povestit despre Girls, un serial HBO a cărui protagonistă se declară, arogant, dar și cu timiditatea artistului care simte că are totuși ceva adevărat de spus, „vocea unei generații”. Sau, măcar, „o voce a unei generații”.

„E o impudoare să vorbești despre vocea unei generații”, mi‑a spus Robin, la care i‑am atras atenția că „noi” apare des în cântecele lor. „Da, dar mă simt vinovat când vorbesc despre asta și trebuie să dau explicații. Am nevoie turbată de acest noi… Adică a doua zi în lumină ne zâmbeam stânjeniți” – alt vers din Soare cu dinți – „sunt în continuare mulți oameni”. E de acord cu mine că e ceva subversiv în ce cântă – că lucrurile sunt serioase, dar nu trebuie să le iei prea în serios. E OK să îți exprimi suferința, pentru că viața e o treabă foarte serioasă, dar trebuie să vorbești despre asta fără bățoșenie, fără vanitate, fără platoșe de ironie. Să fii sincer, să fii ridicol și să fii așa pentru că vrei să simți lucruri alături de alți oameni, nu în ciuda lor.

În Sat după sat apar toate astea, dublate de aparenta contradicție dintre senzația unui cântec și conținutul lui. Pe acordurile unei chitare acustice, care pare a deschide un drum prin munți din fuga unei mașini, într‑o după‑amiază de toamnă în care totul e trecător, dar incredibil de viu, sat după sat, munți, lacuri înghețate, dealuri, Robin cântă: „Trece până te‑nsori / trece timpul și mori / trece ca să te ia din casa plină de flori”. „Chiar mă gândeam la cum sună acum și la cum este vocea și îmi e foarte greu să cânt «trece până te însori, trece timpul și mori». Nu te așteptai la asta în context de refren comercial. Mai sunt și oameni care zâmbesc fericiți în timpul refrenului. Şi ei se bucură și cântă. Imaginea cu casa plină de flori și ceva care trece să te ia funcționează pentru că a avut loc schimbarea aia de la eu, eu, eu, eu, eu și eu la noi.” „Cântecele noastre pot fi o replică la ceva ce tocmai ai spus. Ca și cum cineva chiar te ascultă și îți spune, da, dar te‑ai gândit vreodată că… Şi e cântecul. Şi oamenii spun: da, mă. E pur și simplu bucuria momentului în care te‑ai simțit ascultat și ți s‑a răspuns. Life affirming, man.”

Sat după sat nu era o melodie a formației Filament. Îi aparține acestei noi variante de Robin and the Backstabbers, care nu e mai puțin apocaliptică, dar care vrea ca acest sfârșit de lume să‑l trăim împreună, făcând mișto. Şi tu, și tu, și tu, și tu. Noi toți.

Noi toți este și titlul unui cântec pe care Robin l‑a scris acum mulți ani, pe când era încă în facultate. De obicei îi vine muzica și apoi cuvintele, dar atunci a fost pe dos. Era o dimineață de vară, pe la șase, după o noapte albă, și Robin tocmai terminase de scris versurile, care se încheie așa: „Promite‑mi că nu uiți, că nu uiți niciodată, din toate astea n‑am rămas decât noi toți”. La un moment dat, a auzit prin pereți sunetul unui telefon. Era devreme, așa că nu răspundea nimeni. A sunat mult. Apoi s‑a oprit. Apoi a sunat din nou. A auzit o voce de fată care a răspuns buimacă. A spus „alo” și a tăcut. A tăcut mult. Apoi a început brusc să plângă, a plâns sfâșietor și plânsetul ei a trecut prin zid și l‑a zguduit. Mai târziu a aflat că fetei îi murise mama. S‑a speriat, a luat cântecul și l‑a băgat într‑un sertar. Un an mai târziu era acasă la Miercurea Ciuc și s‑a gândit să‑l înregistreze. După ce l‑a înregistrat la el în cameră, tot într‑o dimineață de vară, tot după o noapte albă, a ieșit să se plimbe prin pădurea din apropiere. Când s‑a întors acasă, s‑a întins în pat și imediat a început să sune telefonul fix. S‑a speriat, s‑a ridicat, a răspuns și o voce necunoscută de bărbat i‑a strigat înainte să închidă: „E băiaaaaat! E băiaaaat!”.

„This is a true story, man”, mi‑a spus. „Analizând, este super cheesy, dar omenește vorbind, fără a folosi cuvinte ca viață și moarte, n‑are cum să nu mă pună într‑o poziție în care să fac niște cântece care să trebuiască să fie ori o întrebare, ori un răspuns. (…) E important. E im‑por‑tant. Şi nu din cauza mea. Din cauza altor oameni. (…) Eu știu că trebuie să fie bombastic, trebuie să fie mare, să fie important, trebuie să‑ți spună: înțeleg ce spui, dar ce vrei de fapt să spui e acest cântec. Îmi permit să vorbesc în numele tău și din acest punct de vedere suntem formația unei generații. O spun fără superbie, fără vanitate. Noi umplem un gol care trebuie umplut. Sunt atâtea formații care cântă de un miliard de ori mai bine decât noi. Ştiu lucrul ăsta. Noi cântăm prost. Nu e că am avem mesaj. Dar ce avem de spus începe cu un telefon primit și se termină cu un telefon primit și între se întâmplă lucruri. Între ele e tot ce cântăm noi.”
♠♠♠
Soarele mătura străduțele din centrul orașului de parcă uitase că e început de noiembrie. Era o sâmbătă dimineață de genul celor care te smulg din casă. Trecuse o săptămână de când am stat cu Robin de povești în La Scena și câteva zile bune de înregistrări de când ne‑a mitraliat ploaia. Era încălțat cu aceiași pantofi maronii de piele întoarsă, cu botul atât de tocit încât părea umed, iar pașii lui erau lungi și gravi. Lângă el, perechea de Nike colorați ai lui Vladimir părea că țipă. Vladimir chicotea și se agita de parcă trotuarul era prea mic pentru el. Robin era tăcut și înfofolit în geacă, peste care avea ghiozdanul. Şi‑a cumințit barba și sub geacă și‑a luat un sacou cu un ecuson cu o chitară prins de guler, iar peste cămașa de‑un gri‑albăstrui atârna un lănțișor de culoarea aurului murdar, cu un avion pe el. (Vladimir avea și el un lanț, care îi cobora până pe piept și de care atârna un papagal multicolor, cât o palmă de copil.) Frații erau în drum spre o ședință foto pe care formația o avea programată pentru un site de divertisment. Era prima din probabil multele apariții care vor veni odată cu albumul. Robin spunea că se simte „subacvatic”. Cu doar o zi în urmă, făcuse fotografiile care însoțesc acest material și fusese bine dispus; nu doar pentru că l‑am dus într‑o pădure și l‑am lăsat să se joace cu arme improvizate și cu cuțite, dar și pentru că, cu o seară înainte, se extaziase alături de Vladimir la concertul lui Steve Vai, cel mai bun concert ever din punctul lui de vedere. (Dacă stai mai mult de vorbă cu Robin o să vezi că mai toate lucrurile sunt cele mai tari ever – fiecare al patrulea cântec e cel mai tare, fiecare a nu știu câte formație, fiecare al nu știu câtelea film, fiecare al nu știu câtelea vers din nu știu ce poezie. Trăiește într‑o ardere continuă și capacitatea lui de uimire e de invidiat.)  Şedința foto n‑a fost o experiență plăcută – i‑au invitat să‑și pună peruci colorate și să se prefacă că sunt la o petrecere din anii ’70 –, iar după ce s‑a încheiat au pornit pe jos către biroul lui Vlad de la agenția de creație Griffon & Swans, ca să vadă în ce stadiu e clipul. Odată ajuns în bucătaria de la Griffon, luând o chitară în mână, Robin părea că se animă.

Cu o țigară în colțul gurii, o bere și o cafea pe masă, a început să meșterească la corzi acorduri din Bruce Springsteen – întâi Wrecking Ball, apoi Death to My Hometown; Vladimir îl acompania dând din picioare și pocnindu‑și genunchii.

Muzica șterge cei șapte ani dintre ei și pot sta ore întregi fâțâind un sunet înainte și înapoi, până să‑i găsească locul în schemă. Vladimir a plecat în Danemarca în toamna lui 2010, cam pe când Robin and the Backstabbers începea să devină un nume pe scena alternativă românească. A venit des acasă pentru concerte, iar când nu era, cânta Radu la tobe – combinație fericită care probabil a ținut formația în viață. Spune că a și crescut ca muzician și ascultător fiind departe, în special văzând concerte cum e cel al lui Springsteen, unde i‑a fost limpede că muzica e făcută ca să fie împărtășită. Crede că transformarea formației și drumul ei către un album pe care mult timp Robin nu‑l vedea posibil are legătură și cu faptul că fratele mai mare a cântat în 2011 la bass pentru Partizan, alături de Artan, pe care îl considera un model. „I‑a dat disciplină și niște cunoștințe practice”, mi‑a spus Vladimir. „I‑a dat conștiința că, prin disciplină, poți obține forța maximă; nu prin a da foc unei cutii de petarde”. (Robin a avut multe de învățat despre disciplină și dedicare și lucrând și înregistrând la The Great Below cu o mulțime de trupe din noul val românesc.)

Când a terminat masteratul în vară, Vladimir n‑a luat avionul spre casă, ci au venit Robin și tatăl cu mașina după el. Ca printr‑un făcut, Paul Simon, care era în turneu prin Europa, aniversând 25 de ani de la Graceland, a anunțat un concert aproape de orașul în care era Vlad la facultate, așa că toți trei bărbații Proca s‑au dus să‑l vadă. Pentru Gianni, care le pusese Simon & Garfunkel când au fost copii, a fost ca o întoarcere în timp, „un fel de jurământ etern pentru muzică. A fost momentul care a sudat cel mai mult intențiile lor și bucuria mea”. Fusese o închidere perfectă de capitol.

Albumul Robin and the Backstabbers e și el o închidere de capitol, dar cele câteva săptămâni rămase până la lansare le păreau tuturor o eternitate la început de noiembrie. Clipul era doar unul dintre zecile de lucruri de făcut. Formația s‑a strâns să‑l vadă în jurul iMac‑ului lui Vlad, în deplin întuneric, cu jaluzele trase. Era gata doar primul minut, în care cunoști cei șase păgâni ai pădurii și‑l vezi pe fiecare pornind pe drumul lui. E atmosfera dinaintea unei partide de vânătoare, care n‑are cum să se termine cu bine. Timp de aproape o oră s‑au hăhăit văzând imagini cu ei cărând arme, fiind bruscați de nimfa pădurii, hăcuind un porc mistreț împăiat și, în general, arătând ca niște dubioși care rătăcesc prin pădure. Au făcut glume cu radarul falic – coarnele de cerb purtate de Radu –, au vorbit într‑o combinație de engleză și română, victime asumate ale YouTube‑ului și meme‑urilor, au creat și perpetuat propriile mitologii care țin împreună o gașcă de bărbați (inclusiv bucata cu afro circus din Madagascar 3). Dincolo de atmosfera de tabără se simțea că erau impresionați de imagini, emoționați chiar, iar miștourile ascundeau o mândrie care putea fi rușinoasă, un sentiment că se întâmplă, că asta e, că vine, auzi‑l, vine, că trenul nu mai poate fi oprit, că formația și albumul vor ieși în sfârșit în lumea mare și vor lovi fără milă.

Toții vor asta. Au o atitudine de „totul sau nimic” și asta s‑a simțit și în discuția care a urmat vizionării, când s‑au strâns pe balcon la o bere și la o țigară ca să recapituleze ce mai era de făcut: ce piese sunt neterminate, când trebuie mixate, care e stadiul copertei, când va fi făcută producția, cum e cu logoul, dacă fac stickere, dar tricouri?, cum va fi promovarea prin oraș, cine cântă în deschidere la lansare, cum e contractul cu casa de discuri, dacă să programeze un concert în ziua imediat următoare lansării, dacă să ia un sunetist cu ei în turneu.

Lista era incredibil de lungă și toți voiau să fie implicați în tot. Sfârșitul lui noiembrie, când iese albumul, e într‑un fel momentul adevărului. Dacă muzica lor e despre noi toți, întrebarea logică e câți dintre noi avem suficient de multă nevoie de ea.

Robin și‑ar dori să fim mulți. Foarte mulți. Să ajungă să cânte în locuri mari pentru noi. Să facă ceva mare. L‑am simțit puțin jenat de fiecare dată când a dat curs acestor gânduri, mai ales că știe că alte formații nu au asemenea așteptări. Dar câte au parcurs drumul pe care l‑au parcurs ei? Câți oameni au așteptat cât a așteptat el? Câți au transformat deznădejdea în cântece fredonabile, câți și‑au învins tendința de‑a abandona, găsindu‑și sensul într‑un dialog inexplicabil despre viață pe care îl poate purta cu publicul.

Există o urgență în ce spune Robin și nu e ușor de trecut cu vederea. Am simțit‑o și în seara în care ne‑am retras la trattoria din Victoriei. N‑a clipit când a spus că acum, având în vedere ce a descoperit despre lume și despre sine, ar fi pierdut fără muzică. Ar fi, poate, același tânăr promițător care se irosește pentru că nu are un sens. Privită așa, muzica pe care o face nu mai e un scop, cât o nevoie, e limbajul prin care poate comunica cu lumea.

Robin „cântă cum respiră”, mi‑a spus Gianni, care crede că fiul lui poate să facă lucruri mari. Nu e singurul care spune asta. Colegii de trupă, managerul Livia Cosmineanu, oamenii care‑i ascultă, toți cred că e ceva special în cum creează Robin muzică, chiar dacă lipsa de încredere în propriul talent l‑a încetinit uneori.

Într‑un fel, Robin n‑a coborât niciodată de pe munte; e același rătăcitor deznădăjduit în luptă cu el însuși. Deși a sunat ca o gogomănie pe care orice vocalist al unei trupe rock o poate spune după o sticlă de vin, când mi‑a zis că, la un moment dat, nu mâine, se va retrage din lume, l‑am crezut. Nu mi s‑a părut nici romantic, nici radical, ci la fel de inevitabil și tragic ca și cântecele lui. Acolo în pădure e muzica pe care o aude, dar pe care nu poate s‑o cuprindă și s‑o reproducă. E sunetul întunericului deplin, când de niciunde trece un avion pe deasupra. E un pustiu viu, zgomotul făcut de ceva care trăiește în mijlocul unui exil. Când era mic asculta puricii dintre două posturi de radio din AM, acel tărâm al nimănui bruiat din când în când de o voce din cine știe ce țară, care poate vorbea despre vreme, poate aducea veștile unui război. Dar nu poate să înregistreze asta – „nu pot înregistra zgomot de scorburi sau pe mine cântând la bucium” – pentru că ar fi singur, ar fi prea declarativ, și arta pentru el nu are sens dacă n‑ai cu cine s‑o împărtășești. Arma lui Cristi Puiu poate să fie un film care te torturează timp de trei ore cu încercarea de a transmite ceva despre haosul existenței, dar arma lui Andrei Robin Proca este cântecul pop de trei minute, un eveniment sonor de 180 de secunde care esențializează lumea și în care nu poți șovăi.

Toată viața lui e în fiecare cântec și fiecare cântec este despre același lucru. Așa cum poezia lui Bacovia e despre un singur lucru, așa și Bacovia Overdrive e despre un singur lucru. E despre o lipsă, despre ceva inexplicabil, dar absent. E, spune Robin, despre dor, despre momentul în care cineva iese dintr‑o casă pentru ultima oară.

Poate odată va reuși să facă un album perfect, 10 cântece care să sune ca puricii de la radio, 10 cântece prin care să se audă vocea lui Dumnezeu, a universului, aceeași pe care o aude când trece un avion noaptea prin pădure, aceeași pe care o aude când îl vizitează spiritele care‑i aduc cântecele. Creativitatea, pentru el, nu e ceva autoimpus. Ideile vin dintr‑un loc pe care nu‑l poate explica, vin aduse de un spirit și nu vin să fie transformate în single‑uri, ci vin să îți ofere o experiență spirituală profundă. Că unii le transformă în poezie, că alții fac din asta literatură, că el le transformă în cântece e, până la urmă, o trădare a spiritelor din nevoia de a împărtăși cu alții frământări ale minții, ale sufletului, ale corpului.

A simțit prima oară acest sentiment de nedescris în clasa a VI‑a, la ora de română, stând în ultima bancă de la fereastră, și l‑a căutat toată viața de atunci. E undeva la granița între sexualitate și spiritualitate pentru că implică posesiune – trebuie să te lași pradă unei forțe pentru ca apoi să‑i faci pe alții pradă forței tale. Când se ocupa de DJ Robot, cineva l‑a întrebat, mai în glumă mai în serios, despre ce sunt cântecele lui. Păi e simplu. Sunt despre fete, desigur, dar și despre Dumnezeu. Sunt cântece cântate de o armată de sfinți, iar asta se aude cel mai bine în Sat după sat: „Latră un câine în vecini / Latră și tu te închini / Latră viața în noi, noi facem dragoste în mașini”.

De câte ori va mai trăda spiritele, sau dacă se va retrage cu adevărat vreodată din lume, nu se știe. A vorbit de câteva ori, în treacăt, de încă două albume – nimic surprinzător având în vedere că unele dintre piesele formației – Paris/ Dakar sau Darkside of the Sun – nu sunt incluse pe Bacovia. Dar de ce trei? Şi de ce o limită? E de parcă Robin și‑a propus din nou o rătăcire, o altă deznădejde, de parcă e din nou în pragul unui pariu cu sine, cu viața și cu nevoia noastră, a tuturor, de a fi confruntați cu sublimul absurd care ne face să fugim care încotro, cântând pe gheața crăpată. ♠

●Îți lipsește numărul în care a fost publicat acest text? Cumpără-l din shop. DoR este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții. Dacă preferi varianta electronică a acestui număr, găsești PDF-ul aici.

4 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
#SchimbăCeva: Schimbarea Magdei

Despre Grupul Inimi Deschise Vizurești – Acasă în comunitatea ta

[DoR & Santal] Maria a dansat cu munții

Maria Gheorghiu nu știa exact ce o așteaptă când a acceptat propunerea lui Leslie Hawke de a o urma în Bacău,…

Bucureşteanul: Muşchi şi apă minerală

De opt ani, Cornelia Stan trage de lăzi de apă minerală și înveselește strada Matei Voievod.