Scrisoare din mămicie

De ce cred că a fi părinte e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

Mă uit în oglindă și am niște cearcăne mari, indiferent la ce oră mă trezesc. Sunt șase luni de când dorm întrerupt, dorm iepurește și adorm cu adevărat abia la cinci – șase dimineața, când se trezește copilul și tatăl lui îl ia în cealaltă cameră la joacă. Mă așteptam să fie așa, însă nu-mi imaginam cum se simte somnul acesta fragmentat în oase și în corp. De când am născut, e ca și cum m-aș fi întors dintr-un club și nu m-aș mai fi culcat niciodată.

Cel mai greu e că nu mai am opțiunea să dorm până la prânz și să îmi revin, așa cum făceam după o perioadă grea la muncă sau după o petrecere până-n zori.

Am 30 de ani și viața mea se învârte în jurul sânilor mei. Am renunțat să mai număr cât de des alăptez. Uneori sunt nopți în care se întâmplă din oră în oră și au fost zile în care am stat cu copilul non stop la sân.

Am cocoloașe de păr în toate buzunarele și în husa de la telefon. Îmi cade așa de mult păr după naștere, încât aș putea să îmi împletesc un cuib din el. Îmi țin părul desprins doar dacă copilul nu-i lângă mine și dimineața îmi strâng părul căzut în pat cu peria de scame.

De când sunt mamă, totul e pe grabă pentru că nu știu cât timp am până când începe să plângă după mine. Mănânc mereu pe fugă, în picioare sau în pat, când doarme, uneori cu o singură mână, în timp ce îl alăptez. Nu apuc să încălzesc mâncarea, să tai pâine, să folosesc tacâmuri. Uneori, mai mănânc pizza în timp ce merg pe stradă, când îl plimb. Uneori iau prânzul pe la patru – cinci după-masă și sunt zile în care nici nu apuc să beau apă.

Fac duș repede, repede, cu urechile ciulite. Întind rufe cu copilul agățat de umăr sau de un sân. Fac cafea cu o singură mână. Merg la toaletă repede, repede. Când mă ridic din pat, îmi țin respirația să nu-l trezesc. Dacă mergem la restaurant, mâncăm pe rând și unul dintre noi stă în picioare cu el în brațe. La terasă nu mai mergem pentru că nu putem sta pe scaune.

Mereu am crezut că atunci când voi face un copil o să fie super tare, că o să-mi iau un an sabatic, că o să plec într-o călătorie în Asia, că o să am timp să scriu cum n-am scris vreodată. Ce mai, copilul avea să fie marele meu Exit.

Sunt zile în care merg cinci, șapte sau chiar zece kilometri pe jos, în timp ce doarme în sistemul de purtare (un fel de vestă antiglonț, cum îi zic eu sau un fel de ghiozdan mai mare și mai greu). De la mersul zilnic pe jos, cel puțin două ore, mă dor spatele, talpa de la piciorul drept și oasele șoldurilor. Când mă așez, simt că mă ia cineva în brațe.

Când aveam un job normal și lucram cu deadline-uri imposibile, uneori 10-12 sau chiar 14 ore pe zi, le invidiam pe colegele mele care erau în concediu de maternitate. Mi se părea frumos să mergi cu copilul în parc, să asculți muzică la căști, să bei o cafea în timp ce el doarme. Din exterior și de pe Instagram părea simplu.

În realitate, nu mai am momentele acelea când se termină toate și puteam să dorm liniștită șase ore legat. N-am mai stat la laptop mai mult de zece minute de când s-a născut (până să scriu acest text), n-am mai avut o conversație mai lungă de trei minute fără să îmi fugă gândul și privirea către el și n-am călătorit mai departe de Vama Veche, unde am ajuns cu copilul dormind, în creierii nopții.

Am aflat că nu poți călători așa de simplu cu un copil mic. Nu e ca și cum ai avea o păpușă pe care unde o pui ,acolo stă. În primele luni plângea de cum îl puneam în scaunul de mașină, astfel încât am început să mergem cu tramvaiul, autobuzul, metroul și mai apoi să luăm trenul pentru distanțe mai lungi. Când plânge un copil în mașină e ca și cum ai vedea un film horror fără să poți da sonorul mai încet și îți piere orice chef de aventură. Acum, când are șase luni, cel mai lung drum pe care putem să-l facem cu mașina și cu copilul e până la Obor.

Uneori, simt că noul meu job e să ies afară, indiferent de vreme, și să merg pe jos. Ajung uneori în parc la ore la care mă duceam înainte la birou. Toți prietenii mei lucrează în timpul zilei, iar când termină ei joburile, pentru mine și pentru copil e prea târziu să ne mai vedem. Așa am ajuns să mă văd doar cu alte mame în timpul zilei sau să stau singură cu copilul, cât timp Lucian, partenerul meu de viață, lucrează.

Înainte să fiu mamă, eram cea mai ocupată persoană din viața mea. Răspundeam la 60 de e-mailuri pe zi, mergeam la evenimente după job, aveam serile din timpul săptămânii ocupate cu întâlniri cu prietenii. În weekend mergeam la petreceri, vara la toate festivalurile și aproape în fiecare weekend la mare. Aveam perioade când plecam la job vineri dimineața și mă mai întorceam acasă sâmbătă dimineața, direct de la o petrecere.

Acum, zilele mele sunt aproape toate la fel și nu mai știu în ce dată suntem sau dacă e marți sau joi. Mă îmbrac cu aceleași haine zile la rând, merg în aceleași locuri, văd aceiași părinți și bunici pe stradă. Uneori, singura diferență între zile e ceea ce mănânc.

Trăiesc totuși într-o rutină de bebeluș pe care am ajuns să o apreciez și care mă liniștește. Cu mici pauze de mers la terapie, la bazin sau la yoga, tot ceea ce fac e să stau cu copilul, să-l hrănesc, să-l plimb sau să mă joc cu el și n-am alte pretenții de la mine, în perioada aceasta.

Am grijă  de copil împreună cu tatăl lui. E cel mai mare lux pe care ni l-am permis pentru noi trei. Suntem amândoi prezenți și ne ajutăm reciproc. Eu alăptez noaptea, el stă cu copilul dimineața. Eu ies la plimbare, el face de mâncare și curat în casă. Eu stau singură cu copilul după amiază. El merge la atelierul lui, unde recondiționează biciclete, spre seară. Până acum, am reușit să ne descurcăm cu banii din economii, indemnizația de creștere a copilului și câștigurile din atelier.

Am făcut acest copil după aproape 15 ani de relație din dorința de a petrece următorii ani, cât încă mai suntem tineri și avem energie, în rolul de părinți. Copilul ne-a schimbat mult viața, însă nu e atât de rău pe cât m-am așteptat eu să fie.

Dacă înainte ne petreceam tot timpul liber împreună, acum căutăm fiecare un timp în care să fim și singuri: eu să fac un duș, să înot, să dorm singură în pat, el să pună muzică la o petrecere, să construiască ceva în atelier sau să meargă cu bicicleta. Cumva, suntem mai separați și mai uniți.

Lucian încă mai merge la petreceri, chiar dacă fără mine și chiar dacă nu mai bea aproape deloc pentru a se putea trezi dimineață. Pe de altă parte, eu n-aș da ce am acum pe ce am avut și simt că nicio petrecere nu m-ar putea bucura mai tare ca o joacă cu copilul meu.

După 15 ani de relație, simt că am avut mai multe relații cu același om: adolescența rebelă, libertatea de la 20 de ani și acum maturitatea care ne-a adus acest copil. Avem o relație mai intenționată, mai calmă şi mai reală. E un firesc pe care îl trăim fără prea multe activități spectaculoase.

Cu toate acestea, am și eu zile în care mă întreb dacă fac destule, dacă am suficient de multe activități cu copilul, dacă nu-s o mamă rea că îmi permit luxul de a merge la bazin și de a avea o activitate de 60 de minute doar pentru mine.

Îmi doresc să-mi cresc copilul diferit de felul în care am crescut eu. Și cred că e firesc să ne dorim să fim mai buni de la o generație la alta. Stau mai mult cu el decât a stat mama cu mine. Ea s-a întors la muncă după 3 luni. Eu pot sta în concediu până la doi ani.

După ce am născut, am reluat legătura cu mama mea. Ani la rând, relația noastră a fost complicată, ea plecată în Israel, eu furioasă și anxioasă. Copilul acesta a schimbat profund relația dintre noi două și simt că în sfârșit o înțeleg și că am mai multă compasiune pentru ea. Când vorbim la telefon, o întreb adesea cum eram eu când eram bebeluș.

Într-un fel, copilul e marele meu exit, însă este unul în care m-am regăsit pe mine ca să pot fi prezentă pentru el. Nu-mi mai doresc să plec nicăieri, pentru că simt că-i mai important să stau pe loc, pentru o vreme.

Viața mea de petrecăreață a luat sfârșit, dar oamenii cu care am petrecut au rămas pe aproape, chiar dacă ne vedem doar în weekend și doar în timpul zilei. Mulți dintre ei sunt dispuși să-mi țină copilul în brațe fără să-i rog. Cred că nu există ajutor mai mare pentru o mamă decât să-i dai niște timp liber (chiar dacă stă lângă tine, când tu îi ții copilul în brațe) și ceva de mâncare.

Am un grup de prietene mame cu care vorbesc online în fiecare zi, chiar dacă ne vedem rar. E un club al mamelor veșnic treze, care dau e-mailuri la 11 jumătate noaptea, care citesc știrile într-o pauză de alăptare, la șapte dimineața, care mănâncă la trei dimineața și adorm lângă copii uneori la opt jumătate seara. Datorită lor, simt că nu-s singură.

Și s-a mai întâmplat ceva în aceste șase luni: pentru prima oară în viața mea simt că nu mai am nimic de demonstrat și nimic de arătat nimănui. Singurul meu scop acum e să-mi văd copilul râzând și e un sens pe care nu mă așteptam să-l găsesc printre zece scutece schimbate pe zi, nopți fără somn și un stil de viață complet nou.

Când se trezește râzând și super bucuros că ne vede lângă el, când intru în cameră și chipul lui se luminează că mă vede, când îi este foame și se bucură că urmează să mănânce și stă cu gura deschisă ca un pui de pasăre, când gângurește și pare că ne spune o poveste frumoasă, când începe să apuce lucruri pentru prima oară, când reușește să se rostogolească și râde în oglindă când se vede, simt că sunt martora unui miracol. Într-un fel, mă văd pe mine copil în copilul meu și am senzația că e șansa mea să-mi retrăiesc și să-mi repar copilăria.

Știu cât de enervant e când cineva îți spune că vei înțelege abia după ce vei avea și tu copii, dar cred că a fi părinte e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

 

 

9 comentarii

  • Adriana ·

    Imaginează-ți situația ta, dar cu gemeni, fără prea mult ajutor din partea soțului, zero ajutor din partea familie și fără nici un prieten lângă tine..
    Am supraviețuit aproape patru ani așa, doar datorită copiilor, a ceea ce îmi dau ei înapoi pentru tot efortul meu!
    Mult succes pe mai departe și, crede-ma, va deveni mai ușor pe măsura ce va creste! 😉

    • Madalina ·

      Mereu ma gandesc la mamele de gemeni si la mama mea care m-a crescut singura. Imi imaginez ca e greu, insa ma bucur ca ai gasit puterea in iubirea copiilor tai! Numai bine!

  • Ema ·

    Buna Madalina, citind acest articol minunat am plans si am ras in acelasi timp. Ma completeaza tot ce ai scris si aici imi regasesc sentimentele, emotiile si starile mele de zi cu zi. Sunt o mamica cu doi copii frumosi, fetita are 7 ani iar baietelul 1 an. Fetita a fost crescuta de tatal ei in timp ce eu eram la treaba, acum la baietel am vrut din toata inima sa stau cu el acasa si sa traiesc momentele unice langa el. Zilele mele sunt ca si ale tale. Nu esti singura mamica care traieste asa cum ai scris, iar eu sunt mai linistita sa stiu ca exista si persoane care trec prin ce trec si eu.
    Cu doi e mai dificil insa dragoastea e de doua ori mai profunda si mai mare.
    Bravo Madalina, esti o mamica adevarata si iti multumesc pentru articol. Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa iti dea rabdarea de care tu ai nevoie.
    Cu drag, Ema

  • Bya Boo ·

    Foarte frumos!

  • Eda ·

    Bravo, Adriana (Comentariu 1)! Mamicile de gemeni sunt super-eroi. Eu am o fetita de 1 an si 3 luni nascuta prematur, cu o greutate mica. Am stat cu ea integral toata perioda, nu cred ca am avut o absenta mai lunga de patru ore, singurul ajutor venind din partea sotului care lucreaza full time, uneori peste program sau cu plecari in teritoriu.
    Totusi este o perioada faina si nu as schimba nimic.
    Din punctul meu de vedere sunt trei praguri majore: alaptatul, diversificarea (Doamne ajuta, sa ai parte de un bebe mancacios) si mersul in picioare cu tot dezastrul aferent 🙂 casa urmeaza sa fie supusa unor mici atacuri teroriste.

  • Simona ·

    E mult adevar in ceea ce ai scris, dar a fi mama inseamna si ca ai un bebe mic ce se uita la tine cu multa iubire si ce depinde de tine ca sa supravietuiasca. Inainte de devin mama, am citit multe articole similare cu cel scris de tine si am tot amanat decizia de a avea un copil speriata fiind de viata pe care tu o descrii. Bebele are acum 10 luni si desi viata mea a fost exact asa cum ai descris-o tu, fericirea (cea adevrata care un pic dulce, un pic amara) a guvernat ultimele luni. Eu as vrea sa spun viitoarelor mamici, ca da, o sa te simti obosita, dar si foarte fericita. Nu se compara cu fericirea din relatia de cuplu si nici cu satisfactia de la servici. Este un sentiment diferit, greu de explicat in cuvinte, dar ce pot spune este ca nu e nimic atat de rau. Poate cand citesti un articol care iti descrie o viata haotica si te gandesti la cat de organizata este viata ta acum, te speria idea unui bebe. Dar, cand eram cea mai ciufulita bebele se uita la mine si-mi zambea. In acel moment, nu mai conteaza ca esti ciufulita, ca nu ai avut timp de dus si ca ai dormit doar 2h. In acel momnet, este fericita. Cel mic m-a invatat sa traiesc pt momente de genul asta si nu pt casa perfect organizata, masa calda si cafeau in liniste. In plus, sunt doar cativa ani in care sunt asa de mici…hai sa ne bucutam de aceste timp. Nu o sa fie asa pana cand fac 18 ani…

    • Madalina ·

      Ai perfecta dreptate! Fericirea de a fi parinte nu se compara cu nicio alta fericire. Sper ca articolul meu sa nu influenteze decizia de a deveni sau nu parinte. Pana la urma, experienta mea este umana si subiectiva.

  • Diana ·

    Identic 🙂 <3
    Doar ca fara sot, mama sau alt ajutor..
    Plus servici 🙂
    Al naibii de greu 😉
    Multa sanatate si zile senine va doresc <3

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Când nimeni nu se uită

În căutarea unui final pentru un joc început în copilărie – jocul de-a moartea.

Simona

Teodor Tiță povestește despre cea care i-a scăpat.

Fiecare femeie este o poveste despre sâni

Fiecare femeie este o poveste despre sâni. Aceasta este povestea mea.