Soluții împotriva violenței: ordinul de protecție

Cum a apărut ordinul de protecție în vigoare azi și de ce nu e suficient ca victimele să fie protejate?

SĂRUTĂ PENTRU A DEBLOCA ECRANUL de Cynthia Loris – artist plastic și interventionist visual

 

Nicoleta Botan avea un ordin de protecție atunci când a fost ucisă de soțul ei chiar în grădinița pe care o administra. Îl obținuse cu două luni în urmă de la judecătorie, după ce Marius Botan o lovise cu o bâtă de baseball. Ordinul de protecție solicitat și primit de Nicoleta era o sentință civilă și îi interzicea agresorului, timp de șase luni, să se apropie la o distanță mai mică de 200 de metri de ea, de copii, de casa lor și de sediul grădiniței.

Scopul unui ordin de protecție este să apere victima pentru o perioadă în care ea poate pune capăt relației abuzive. Este și un semnal de alarmă pe care autoritățile îl dau agresorului – pe de o parte justiția, fiindcă este o sentință dată de judecător, pe de alta polițiștii, care sunt cei care ar trebui să asigure că ordinul este respectat.

Dar ordinul n-a avut efect în cazul Botan și după moartea Nicoletei mai multe organizații civice au cerut un ordin de protecție mai sigur, și modalități mai bune de monitorizare a agresorilor. La finalul anului trecut, în decembrie, a avut loc o nouă actualizare a ordinului, care astăzi, la nivel legislativ, pare printre cele mai bune din Europa. Iată cum s-a ajuns aici, cum funcționează ordinul în România și în alte țări ale Uniunii, dar și de ce e insuficient într-un sistem care are încă multe breșe și resurse minime.

 

Istoria ordinului în România

România nu a adoptat ușor ordinul de protecție.

În anii 2000, violența în familie nu era un subiect, nici pentru presă, și nici pentru autorități. Era însă un fenomen. Prima cercetare națională, făcută în 2003 de Centrul Parteneriat pentru Egalitate a arătat că 800.000 de femei suportaseră în ultimul an, în mod frecvent, violență în familie sub diferite forme.

Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană și presiunea societății civile au ajutat ca în 2003 să apară prima lege pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Legea înființa Agenția pentru Protecția Familiei, instituție care urma, printre altele, să creeze, cu sprijinul financiar al autorităților locale, adăposturi și centre de recuperare pentru victime, centre pentru agresori, dar și o linie telefonică gratuită de urgență. Mai multe ONG-uri au cerut, încă de atunci, un ordin de protecție, măsură care exista de ani buni în alte țări europene și care ar fi putut să-l îndepărteze pe agresor din casă. Autoritățile au decis însă că o astfel de măsură ar putea încălca dreptul constituțional la proprietate al unuia dintre parteneri și ea nu s-a regăsit în lege.

Pe atunci, când o femeie depunea o plângere penală la poliție împotriva soțului care a lovit‑o, variantele pe care le avea erau să se întoarcă în casa în care locuia și el sau să plece de acolo, cu riscul că oricând o putea găsi și lovi din nou.

În toamna lui 2011, într-un protest în fața Parlamentului, organizațiile civice au cerut din nou ordinul de protecție. România era singura țară din UE care nu-l implementase. Bulgaria, alături de care am aderat la UE în 2007, îl avea din 2005. Câteva luni mai târziu, în primăvara lui 2012, un agent de poliție și‑a împușcat mortal soția și o colegă de‑ale ei și a rănit alte șase persoane în coaforul Perla Dorobanți în care acestea munceau. Crima a readus ordinul de protecție în discuție, după ce s-a aflat că femeia, deși depusese o plângere penală la Poliție în care declarase că se simte amenințată de soț, care deținea și o armă, nu avusese la dispoziție un instrument prin care să‑l țină la distanță.

În acel an, legea 217/2003 a fost completată cu următoarea prevedere: persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate cere instanței civile ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție.

Ordinul era dat de un judecător și putea să evacueze agresorul din casă, chiar dacă era proprietatea lui, să-l oblige să păstreze o distanță minimă față de victimă, reședință, locul de muncă sau copii. Ordinul putea de asemenea să interzică agresorului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod cu victima și să-l oblige la ședințe de psihoterapie.

Ca o victimă să obțină acest ordin, trebuia să depună, pe lângă o cerere la judecătorie și oricare din următoarele documente: certificat medico‑legal care dovedea loviturile și a cărui întocmire durează și 10 zile, declarațiile unor martor, înregistrări audio‑video, plângerea penală depusă la Poliție. De cele mai multe ori, în perioada în care încerca să strângă aceste documente, victima continua să locuiască cu agresorul. Nu exista nici un termen limită legal până la care judecătorul decidea dacă dă sau nu ordinul.

Un studiu realizat în 2014 de Rețeaua de ONG-uri pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor arată că, în primul an de implementare a măsurii, durata medie pentru obținerea unui ordin a fost de 33 de zile. (Potrivit aceluiași studiu, în prima jumătate de an de când a fost introdus instanțele emiseseră în jur de 400 de ordine.)

„Nu s-au făcut la noi în țară studii cu privire la gradul de risc de recidivă specific situației în care agresorul surprinde victima că încearcă să scape din relație, dar pe plan internațional se consideră că acest interval din viața victimei este unul dintre cele mai periculoase”, scriau experții în studiu. „Pentru acest interval de timp legea românească nu prevede nici o măsură de protecție.” Rețeaua de ONG-uri propunea în studiu și introducerea unui ordin de protecție de urgență, care să fie dat în 24 de ore de la constatarea situației de risc de către polițiști.

Văzând aceeași problemă a perioadei prea mari până la care o victimă obține protecție, asociația Necuvinte, care oferă victimelor ajutor juridic gratuit, a încercat să îmbunătățească ordinul în forma lui de atunci. În 2015 au colaborat cu firma de avocatură Țuca, Zbârcea și Asociații, care le-a propus să amendeze legea existentă, introducând termenul de maximum 72 de ore până la care o instanță să se pronunțe. Propunerea Necuvinte a fost transformată într-un modificare a legii de către deputata PNL Valeria Schelean, modificare votată apoi de Parlament.

Doar că în continuare rămânea o perioadă lungă între incidentul violent și ziua în care victima ajungea să depună cererea pentru ordin la judecătorie, alături de alte probe. Activiștii au estimat că, în cel mai bun caz, era vorba de opt zile.

Iar în „cel mai bun caz” femeia (cifrele arată că cele mai multe victime sunt femei) locuia într-un oraș reședință de județ, în care exista o unitate de medicină legală, care să elibereze un certificat; avea bani de transport; avea acte de identitate (în unele cazuri, agresorul le reține) și știa pas cu pas ce dovezi îi trebuie, la ce instituții să meargă, ce să ceară. Cum aproape jumătate din populația României trăiește în mediul rural, fără acces la instituții de medicină legală, de cele mai multe ori victima aștepta între 14 și 20 de zile un ordin de protecție.

Acesta a fost motivul pentru care mai multe organizații au continuat să ceară un ordin emis și mai rapid.

În 2016, un grup de lucru format din oameni din justiție, ministere, poliție și ONG-uri a dezbătut o posibilă modificări. Atunci, reprezentanții poliției au spus că nu sunt de acord cu preluarea responsabilității ordinelor de protecție de urgență, pentru că măsura le‑ar îngreuna munca. Timp de doi ani, nu a existat o rezoluție, în mare parte din cauza schimbărilor politice în guvern. Apoi a fost ucisă Nicoleta Botan.

 

Ordinul în prezent și dificultățile sistemului

În iulie 2018 s-a modificat din nou legea 217, iar de la finalul lui decembrie 2018 polițiștii dau „ordin de protecție provizoriu” pe loc, fie în urma unei sesizări la 112, fie după ce victima reclamă situația abuzivă în scris, la telefon sau la sediul poliției. Ca să evalueze dacă victima este în pericol și are nevoie de ordin, polițistul administrează un chestionar cu 21 de întrebări: Dacă agresorul a încercat să o ucidă, dacă a suferit leziuni, dacă îi este teamă de el, dacă agresorul este consumator de alcool sau droguri.

Dacă victima răspunde „da” la minimum două din primele șapte întrebări ale chestionarului sau dacă răspunde „da” la minimum șase din restul, înseamnă că se află în risc iminent și primește ordinul. Imediat, agresorul este obligat să părăsească domiciliul. Trebuie să declare polițistului unde va locui temporar și, dacă nu are unde, se poate duce într-un centru pentru persoane fără adăpost.

Polițistul predă apoi dosarul unui procuror, care confirmă sau infirmă ordinul în 48 de ore. Odată confirmat, procurorul îl înaintează instanței civile, care judecă, ca și până acum, dacă ordinul va fi sau nu prelungit pe o perioadă mai lungă, de maximum șase luni. Până la sfârșitul lui februarie 2019, polițiștii au emis peste 700 de ordine provizorii, în toată țara. Încă nu știm câte dintre acestea au prelungit judecătorii. Rămâne totuși o cifră mare; pentru comparație, în 2017 au fost emise în total 2.894 de ordine, iar în 2018, 3.775.

Ordinul provizoriu e o măsură puternică, spun activiștii, dar depinde de cum e implementat. Giulia Crișan, avocată la Asociația Anais, care ajută femeile cu consiliere juridică și psihologică gratuită, spune că o parte dintre victimele pe care le-a consiliat în ultimele luni spun că au fost audiate de procurori. Procurorii nu trebuie să audieze victimele, adaugă Crișan, pentru că legea ordinului de protecție este una civilă, nu penală. Femeile sunt în stare de șoc și pot da răspunsuri ușor diferite de cele date polițistului. În unele cazuri, s-au speriat de ideea de a fi audiate la Parchet și au vrut să renunțe la ordin.

Crișan, dar și alți ONG-ști cu care am vorbit spun că, în ultimii ani, schimbările din sistem se văd mai ales la unii polițiști, care înțeleg din ce în ce mai bine dinamica dintre victimă și agresor, și care apelează la organizații ca să găsească victimelor cazare și ajutor juridic. Dar excepțiile nu sunt suficiente ca un sistem să funcționeze, mai ales în orașele mici sau în mediul rural, unde o parte din autorități sunt în continuare tolerante cu violența în familie. Simona Voicescu, directoarea asociației Necuvinte, a observat diferențe de percepție între judecătorii din Capitală și cei din alte orașe. Unei femei din Brăila, care avea ordin provizoriu, certificat medico-legal și declarații de la martori, nu i s-a prelungit protecția în instanță. E greu de înțeles cum un judecător a luat această decizie, spune Voicescu.

Mai e și faptul că multe ordinele sunt încălcate de către agresori. În 2018 au fost 1.424 de încălcări, un procent de 30-40% din cele emise, care se păstrează de trei ani încoace. Iar acestea sunt doar cifrele colectate de poliție, fără a lua în calcul cazurile pe care victimele nu le reclamă, cum s-a întâmplat în cuplul Botan.

În teorie, polițiștii trebuie să verifice dacă agresorii respectă sau nu limitele teritoriale impuse de ordine. Doar că este destul de greu de dovedit când se încalcă această limită, în lipsa unui sistem electronic de monitorizare. Procedura polițiștilor este rudimentară și pune presiune pe victimă. Ea e cea care trebuie să sune la poliție să anunțe încălcarea.

Încălcarea ordinului de protecție este o infracțiune penală și se pedepsește cu închisoarea între o lună și un an. În realitate, în practica judiciară, sunt puține condamnări cu executare pentru încălcarea lui. O confirmă și oamenii din ONG-uri și cei din sistemul de justiție. Majoritatea infracțiunilor care intră în spectrul violenței în familie și de gen au prevăzute pedepse sub cinci ani de închisoare. Din această cauză, sunt considerate infracțiuni cu nivel scăzut de pericol social și, ca atare, puțini agresori sunt reținuți sau arestați, fie pentru lovire, fie pentru încălcarea ordinului.

O altă problemă, care nu e direct legată de ordinul de protecție, este că victimele își retrag plângerile penale după lovire. Fac asta fie de frică, fiindcă sunt amenințate de agresori, fie pentru că nu au bani și energie pentru a duce mai departe un proces penal îndelungat. O statistică a Rețelei arăta că, în 2015, 60% din plângerile penale pe violență în familie de la 14 parchete au fost retrase. Doar 3% au fost trimise în judecată. Dacă victimele își retrag plângerile penale, polițiștii și procurorii închid dosarele, pierzând astfel munca pe care au depus-o ca să găsească dovezi. Asta face ca, în practica judiciară, un dosar penal de violență în familie, fie pentru lovire, fie pentru încălcarea ordinului de protecție, să nu reprezinte o prioritate.

Pedepse mai mari pentru agresori, astfel încât dosarele pe violență în familie să devină importante, pot fi obținute doar cu modificări la codul penal, spune Voicescu, care are de gând să înainteze alte propuneri legislative în acest sens.

Avocata Crișan mi-a povestit de cazul recent al unei mame, abuzată și ea și copilul ei de către partener. A primit ordin de protecție, iar în urma plângerii penale agresorul a fost și arestat preventiv pentru 30 de zile, o măsură rară. Amândoi lucrau în același loc și când angajatorul a aflat că ea a primit ordin de protecție, a decis să nu-i prelungească contractul după perioada de probă de trei luni, motivând că „nu-și dorește probleme”. O parte din familia lui o amenința, o alta îi oferea bani ca să-și retragă plângerea. Crișan spune că atunci când femeia a întrebat-o ce să facă, nu a știut ce să-i răspundă, pentru că exemplele de până acum arată că sunt slabe șanse ca judecătorul să condamne agresorul.

 

Cum fac alte țări și ce putem învăța de aici

Sistemele de apărare a victimelor violenței în familie nu sunt perfecte nici în alte țări, spun experți internaționali, dar au soluții care pot fi adaptate în România. Austria, de exemplu, are o istorie îndelungată în domeniu. Organizațiile din mișcarea feministă a anilor ’70 au deschis primele adăposturi pentru victimele abuzurilor și violurilor. Ulterior, societatea civilă și-a dat seama că mutarea femeilor într-un adăpost era încă un moment tensionat pentru ele așa că era nevoie de o altă soluție. Așa a apărut primul document legislativ european prin care agresorul era înlăturat din casă. Apoi, în 1997, a apărut ordinul de urgență, care a reprezentat de atunci un etalon pentru alte țări. Se dă pe loc, durează două săptămâni și poate fi prelungit până la un an de către o instanță civilă.

Austria nu are sisteme de monitorizare electronică a ordinului, dar a pilotat în anumite regiuni folosirea unor brățări prin care autoritățile pot afla unde sunt agresorii. Majoritatea centrelor care ajută victimele sunt finanțate din bugetele publice regionale și federale. Un raport al Consiliul Europei arată că principala problemă a Austriei astăzi este continuitatea finanțărilor publice pentru violența în familie, pe termen lung.

Spania are, din 2004, instanțe specializate pe violență de familie, care lucrează atât în civil, cât și în penal. A fost una dintre cele 20 de măsuri luate după 1997, an în care o femeie de 60 de ani a fost bătută, aruncată de la balcon și apoi arsă de fostul soț, pe care-l reclamase de mai multe ori la poliție.

Aici, victimele primesc ordin în maximum 72 de ore de la incident. Agresorii împotriva cărora sunt emise ordine de protecție sunt monitorizați prin brățări electronice. Victima are și ea un dispozitiv, pe care îl apasă dacă agresorul e în apropiere. Pentru că dependența economică e una dintre principalele cauze pentru care relațiile abuzive continuă, statul spaniol a introdus recent o indemnizație pentru șase luni, timp în care își pot reveni psihic.

De asemenea, Spania este din ce în ce mai atentă la inegalitatea de gen: anul trecut, de 8 martie, cinci milioane de oameni au fost în „grevă feministă”, protestând pe străzi împotriva discriminării sexuale, a violenței în familie și diferențelor de salarii între femei și bărbați.

Totuși, sistemul de protecție a victimelor are limite. Toamna trecută, în doar o săptămână, două femei și două fetițe au fost ucise și un agresor s-a sinucis. Mama fetelor depusese plângeri la poliție împotriva fostului soț, dar nu au fost luate în seamă. Altei victime i-a fost respins de către judecător ordinul de protecție. Președinta unei asociații a judecătoarelor declara în cotidianul El Pais că aceste cazuri sunt și o greșeală a sistemului, dar că violența „este o problemă socială”, care trece dincolo de judecători, procurori și avocați, „și societatea trebuie să accepte asta”.

În Norvegia, femeile abuzate sunt protejate printr-un articol din legea penală, care interzice agresorului apropierea sau contactul. Victima primește și un buton de panică, un dispozitiv care este apăsat în caz de urgență astfel încât polițiștii să intervină. Cele 51 de adăposturi sunt finanțate din 2011 de autoritățile locale. În Norvegia există asociații care organizează cursuri despre managementul furiei, redefinirea masculinității și gestionează o linie telefonică de ajutor pentru bărbați, victime sau agresori.

În România, activiștii cer de cinci ani brățări electronice de monitorizare a agresorilor și le-au cerut și după moartea Nicoletei. De-a lungul timpului, autoritățile au răspuns că nu sunt bani pentru asta. De asemenea, victimele nu au acces ușor la consiliere psihologică, juridică sau de orientare profesională, pentru a deveni independente financiar. O traumă în urma violenței se vindecă în ani, nu poate fi pansată doar într-o situație de urgență. Eforturile câtorva organizații nonguvernamentale nu sunt suficiente pentru dimensiunea problemei: în 2018 au fost aproape 33.000 de infracțiuni sub incidența legii împotriva violenței în familie, dintre care 64 de omoruri.

Opt județe nu au niciun adăpost pentru victime, potrivit unui raport de acum doi ani. (Cifra fluctuează, fiindcă sunt organizații care deschid și închid adăposturi, din cauza finanțărilor imprevizibile.) Un pas înainte a fost făcut anul trecut la Sibiu. Organizația ALEG a creat, după un model spaniol, Rețeaua învingătoarele, o rețea informală de femei care au ieșit din relațiile abuzive. Ele vor deveni persoane resursă și modele pentru alte femei. Planul pe termen lung este să se extindă în cât mai multe orașe.

Laura Albu, președinta Centrului de Mediere și Securitate Comunitară, o organizație ieșeană, spune că soluția principală la breșele sistemului din România este finanțarea. „Dacă nu se alocă suficient buget, orice lege, oricât de bună, nu poate fi aplicată”. Ne trebuie nu doar sisteme electronice de monitorizare, dar și resurse mai multe, de la mai mulți polițiști, până la finanțări locale pentru adăposturi, servicii juridice și psihologice pentru victime și agresori.

Vom documenta și noi anul acesta care sunt șansele reale de a avea sisteme electronice de monitorizare, finanțări locale pentru adăposturi, servicii de ajutor pentru victime; dacă și cum ar putea exista servicii de sănătate mentală pentru agresori, ce se întâmplă cu viața victimelor după ce depășesc o relație abuzivă. Vom folosi jurnalismul orientat către soluții, ne vom uita la inițiative de succes, vom documenta ideile specialiștilor și acțiunile altor țări.

Ne dorim implicarea cititorilor în acest proces de documentare, așa că dacă vreți să-mi scrieți întrebările sau ideile voastre, o puteți face la oana@decatorevista.ro. Iar dacă vrei să fii la curent cu acest proces de documentare, te poți abona la newsletterul ei.


Documentarea acestui text a fost susținută și de un grant din partea AVON România, companie care contribuie la lupta împotriva violenței în familie prin finanțări de proiecte dedicate, centre de adăpost și campanii de educare.

Acest text a fost publicat în DoR #35, pe care îl găsești în rețelele Cărturești, InMedio, Humanitas, Librarium, dar și la chioșcurile PressOne din aeroport și la mai multe librării independente. Lista completă a distribuitorilor, aici 

2 comentarii

  • Mihaela ·

    O articol documentat. Ar fi minunat dacă Oana ar continua în același fel să arate realitatea crudă..si anume..cum s-au finalizat în penal aceste dosare? Veti constatata faptul că probabil doar 1% din agresori au avut repercusiuni. Restul…cel mult o amendă. Si atunci?

    • Oana Sandu ·

      Mulțumesc, Mihaela, pentru comentariu! Voi încerca să fac asta și sper să vorbim în curând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Street Delivery, de la A la Viitor

La 11 ani de la prima ediție, Street Delivery rămâne un demers curajos și extrem de necesar. Cristian Neagoe,…

Ce ne-a plăcut din DoR în 2018

Iată poveștile noastre preferate dintre cele pe care le-am publicat anul acesta.

[#dordealba] Contra curentului

Un cercetător socialist din Alba își pune întrebări despre moarte, politică și separația Bisericii de stat.