Spre ruine

Un jurnalist plecat la drum cu prea puține șosete încearcă să explice ce se întâmplă astăzi cu Grecia.

Notă: Acest text a fost printre finaliștii categoriei Reportaj la concursul Superscrieri 2012.

__________________________________

__________________________________

Mirosul de gaz lacrimogen a fost primul lucru pe care l-am simțit când am intrat joi, 30 iunie, în piața Syntagma, din centrul Atenei. De fapt, miros nu e un cuvânt potrivit. Miros are pâinea caldă. Gazul lacrimogen, care nu e gaz, ci o pulbere acidă foarte fină, are un soi de post-gust. Îl simți întâi ca o arsură în gât, de parcă ai înghițit ceva extrem de piperat, și apoi, aproape simultan, ți se aprind nările și îți curg violent ochii. La început strănuți, apoi tușești, apoi horcăi de-a binelea.

Am ajuns în Syntagma din cauza imaginilor. Marți, văzusem la televizor transmisii din prima zi a unei greve generale de 48 de ore a sindicatelor grecești. Zeci de mii de oameni umpluseră piața pentru a protesta împotriva unor concedieri și tăieri de salarii și pensii – menite să reducă bugetul cu 28 de miliarde de euro în următorii cinci ani. Dacă în România astfel de manifestări au o coregrafie de miting electoral cu ceva nerv, în Grecia, una dintre țările europene cu cele mai puternice sindicate, grevele blochează toată țara și, de regulă, devin violente.

De unde și gazul lacrimogen.

În prima zi, ciocnirile au început seara, când unii protestatari au forțat gardul care-i separa de polițiști și de Parlament. Canistre de gaze lacrimogene au început să zboare spre cei din mulțime, care au răspuns cu bucăți de marmură rupte din treptele hotelurilor din jur. Polițiștii, blindați cu măști de gaze, scuturi și bastoane, au ieșit în stradă. Au urmat ore de lupte mai mult sau mai puțin corp la corp, în piață și pe străduțele pline de cafenele din centrul turistic al Atenei. Același lucru s-a întâmplat a doua zi, chiar mai violent, în timp ce parlamentarii greci votau măsurile de austeritate. În apropierea pieței, un chioșc, un oficiu poștal, terasa unui restaurant și câteva telefoane publice au fost incendiate. Zeci de oameni – protestatari și polițiști – au fost spitalizați. Toate astea într-o țară membră UE, într-o țară membră a zonei euro. Totul, în direct la TV.

Asta e tot ce știam despre situația Greciei – „se omoară ăia-n Atena!” – când m-am suit miercuri seara într-o mașină cu trei fotoreporteri, pentru un drum de 1.200 de kilometri. Trebuia să vedem cu ochii noștri. Am luat o amendă pentru depășirea vitezei chiar înainte să ieșim din București, dar am luat-o ca o validare a curiozității noastre jurnalistice.

Pe drum, am aflat cât eram de nepregătit. Planul era să stăm o săptămână în Atena și să vedem cum vor escalada evenimentele; nu ne îndoiam că o vor face. În timp ce mă întrebam îngrijorat dacă în bagajul făcut pe grabă îmi luasem suficiente șosete, colegii mei discutau despre rezistența căștilor de motociclist, respectiv de schior, la bolovani și despre ce trebuie să faci dacă nimerești într-un nor de gaz lacrimogen (nu te freci la ochi!). Paisprezece ore mai târziu, am intrat în Atena.

Capitala Greciei are un trafic atât de haotic – ajutat de o combinație irezolvabilă de motocicliști și străzi înguste – încât poate face traficul din București să pară nemțesc. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să intrăm într-un magazin de efecte militare. În engleză, am cerut măști de gaze. Vânzătoarea ne-a răspuns cu o privire ce ar trebui să fie standardul internațional al expresiei „măi, mamă, măi” și ne-a spus că nu are așa ceva. N-am întrebat de șosete.

Ne-am cazat la un hotel micuț, într-un cartier de periferie, și am plecat spre Syntagma, așteptându-ne să o găsim în haos.

***

E joi, trecut de cinci după-masa și în Syntagma e liniște, cald și cerul e senin. Câțiva tineri aruncă găleți cu apă luată din fântâna arteziană din mijlocul pieței peste treptele ce urcă spre bulevardul din fața Parlamentului. Sunt dintre cei care au ocupat piața în urmă cu aproape 40 de zile și acum încearcă să scape de pulberea lacrimogenă care s-a așezat în ultimele două zile peste tot, pe dalele de piatră, pe pereții clădirilor din jur, pe pânzele corturilor în care dorm.

Piața e aproape goală, cu excepția turiștilor care ies de la metrou și își trag neabătuți trolerele către hoteluri (Syntagma face legătura între aeroport și oraș) și a celor câteva zeci de tineri din varianta grecească a mișcării „indignaților”, numită Real Democracy. Sunt aici din mai și, în ciuda violențelor recente, nu vor să plece până nu cade guvernul.

Așteptăm câteva ore și, pe măsură ce căldura năucitoare de peste zi dispare, iar cei cu joburi își termină programul, numărul oamenilor din piață crește. Circulația este blocată; doar motocicliștii se strecoară din când în când prin mulțime, claxonând a susținere.

Plimbându-mă printre oameni și încercând să prind ceva din corul grecesc de scandări ațintite spre polițiști și Parlament – sunt multe, dar cea mai dramatică e când oamenii își îndreaptă ambele mâini spre clădire și cu degetele răsfirate țipă „Malaka! Malaka!” – realizez, ca pentru prima dată, un lucru simplu: nu vorbesc grecește. Mai mult, în urechile mele, greaca sună ca o spaniolă trecută prin blender. Nici faptul că din bannerele agățate de stâlpi nu recunosc decât literele folosite ca notații matematice și fizice nu mă ajută să înțeleg mai bine ce vor, de fapt, toți oamenii ăștia.

Ce e limpede e că în basorelieful care descrie dezastrul în care se află acum economia mondială, Grecia e un episod aparte. Deși are o economie modestă, ce reprezintă doar 3% din PIB-ul UE, e într-o situație atât de dificilă, încât amenință să descoasă toată țesătura politico-economică a Uniunii. Datoria publică a depășit 460 de miliarde de euro, circa 140% din PIB. În ultimul an, pentru a putea funcționa, adică pentru a plăti salarii, pensii și ajutoare sociale, statul grec s-a împrumutat de două ori – cu 110 miliarde de euro în mai 2010 și încă o dată pe atât, în vara lui 2011. Grecia are cel mai scăzut rating de țară din UE, iar toate agențiile internaționale consideră că e puțin probabil să-și poată plăti datoriile. Singurii creditori care stau între ea și faliment – creditori care cer în schimbul ajutorului niște măsuri extrem de dure – sunt Banca Centrală Europeană, Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional. Grecii îi spun Troika.

Am un aer confuz și se vede. „De unde ești?”, mă întreabă în engleză un bătrân în pantaloni scurți, sandale și un tricou verde imprimat cu chipul lui Che Guevara, deși privirea-i pare să întrebe dacă nu cumva m-am rătăcit. Mănâncă o înghețată și zâmbește șugubăț din colțul buzelor, iar când îi spun „România” se entuziasmează. „Brăila, Constanța”, rostește rapid, aproape românește, ca un marinar care-și amintește porturi, nu orașe. Îmi spune că-l cheamă „Ion”, că are 71 de ani și că e, într-adevăr, un fost marinar. E mic de statură, uscățiv, cu părul alb și rar. De gât îi atârnă o mască chirurgicală, iar în mâna stângă are o pungă albă. Îl întreb ce caută aici. Arată spre Parlament și spune în românește „hoți”. Apoi, într-o engleză în care cuvintele țin loc de fraze, îmi spune că a fost aici și marți și miercuri; că în timpul bătăii strângea pietre în punga albă și le dădea tinerilor ca să arunce în polițiști; că oamenii s-au săturat de PASOK (partidul la putere, de stânga) și de Noua Democrație (de dreapta); că are o fată de 20 de ani care studiază engleza și care e aici, la proteste, dar e hotărâtă să plece din țară, iar el e de acord; că e cea mai grea perioadă pe care el a trăit-o; că singura soluție e să plece toți politicienii și să vină oameni din universități și alte medii să repare lucrurile.

Cum?, îl întreb. Tace și nu știu dacă e pentru că întrebarea e prea mare pentru engleza lui de telegraf sau chiar n-are un răspuns. Îl întreb ce pensie are. Avea 2.000 de euro până anul trecut, dar acum primește numai 1.200. Își vrea înapoi banii. E drept, Atena e un oraș scump, dar nu-mi pot ascunde invidia.

Mă plimb mai departe prin mulțime. E tot mai aglomerat, dar lucrurile sunt în continuare calme. Mulți flutură steaguri ale Greciei, care pot fi cumpărate de la un bărbat cu un stand improvizat pe o masă pe roți: 3 euro cel mic, 5 euro cel mare. Sunt subțiri și par făcute în grabă.

Ajung lângă un grup de bărbați care scandează viguros. Înțeleg doar „elada” și „eleftheria”. Aproape de ei, pe o bordură, câțiva tineri sunt prinși într-o discuție. Îi întreb dacă îmi pot traduce. Se privesc, ezită. „Strigă despre eliberarea Greciei”. Față de cine? E gălăgie și nu ne înțelegem. Mă așez lângă unul dintre ei și îl întreb ce face aici. Îmi spune că vine în fiecare seară, de 36 de zile. Îl cheamă Thanos, are 21 de ani și e student la construcții. E aici pentru că nu e de acord cu măsurile impuse de Troika, pentru că îi e teamă că dacă lucrurile vor continua așa, nu își va mai găsi un job după facultate. Are părul negru, cârlionțat, un pierce în bărbie, o față netedă și ochii încercănați. Îl întreb ce vrea, ce vor oamenii din piață să obțină și cum. Vorbește bine engleza, dar își caută mult cuvintele.

„Vrem să plece Guvernul. Vrem să plece Troika. Memorandumul (acordul dintre guvernul grec și Troika) e ilegal. Vrem să renunțăm la euro și la Uniunea Europeană”. Dar asta nu înseamnă faliment? „Dacă intrăm în faliment, euro va cădea, băncile vor cădea, cu toții vom avea aceleași probleme și nu va trebui să mai plătim.” Şi e corect? „Datoriile nu sunt ale noastre, politicienii le-au făcut”. Îmbulzeala e mare, stăm în fund pe bordură și oamenii aproape că trec peste noi. Îi mulțumesc și mă ridic, înțelegând tot mai puțin.

În intersecția din dreapta Parlamentului, agățat între un semafor și un stâlp, văd unul dintre puținele bannere în engleză. E o pânză de un alb murdar, pe care e pictat cu negru un elicopter în picaj și cuvintele: „JEFFREY GO HOME!”. Jeffrey Franks?, mă-ntreb, gândindu-mă la negociatorul FMI cu România. Şi aici?

Scandările continuă în noapte și trebuie să recunosc că mulțimea de 10-15 mii de oameni e în sine un animal neliniștitor. Dar, spre deosebire de ce văzusem la televizor, demonstrația rămâne pașnică și gazul lacrimogen nefolosit.

Din 1950 până în 2008, Grecia a avut una dintre cele mai mari rate de creștere economică din Europa. În 1981 a intrat în UE, iar în 2001 a adoptat euro. Accesul la fonduri europene și investiții străine i-au accelerat și mai mult creșterea. Salariile și pensiile au fost mărite anual. Dobânzile la credite au scăzut, oferindu-le grecilor posibilitatea unor împrumuturi în condiții similare germanilor. După atacurile de la 11 septembrie, le-au crescut și mai mult veniturile din turism, mulți americani preferând destinațiile grecești celor preponderent musulmane. Banii erau ieftini și păreau să vină din toate direcțiile. Pe la mijlocul anilor 2000, raportat la numărul de locuitori, Grecia era cel mai mare importator de Porsche Cayenne din lume; numărul total al SUV-urilor achiziționate s-a dublat în 2005, față de 2001. În aceeași vară, în 2004, Grecia câștiga campionatul European de fotbal și găzduia Olimpiada. Ce își mai putea dori? Era povestea de succes a Uniunii Europene.

Doar că Olimpiada a costat 11 miliarde de euro, cea mai scumpă din istorie, dublul estimărilor inițiale. Salariile și pensiile au crescut datorită presiunii sindicatelor, nu a creșterii productivității. Fondurile europene și investițiile atrase s-au dus prea puțin în măsuri care să asigure dezvoltarea și prea mult în proiecte supra-evaluate și, de multe ori, inutile. Beneficiind de condițiile avantajoase ale apartenenței la euro, statul grec s-a împrumutat de pe piețele externe pentru a putea plăti salariile unui număr tot mai mare de angajați. Nimeni n-a știut, până în vara lui 2010, câți funcționari publici are statul grec (aproximativ 780.000, la o populație de 11 milioane). La fel cum nimeni n-a știut, până spre sfârșitul lui 2009, care era adevăratul său deficit bugetar (12,7%, deși, ca parte din zona euro, trebuia menținut sub 3%). Nu în ultimul rând, în 2010, ratele neachitate pentru creditele auto însumau 8 miliarde de euro, peste 3,5% din PIB-ul Greciei și cam cât o tranșă din împrumutul de la Troikă. Toate astea, pe fondul unei evaziuni fiscale de proporții olimpice și a unei corupții care o plasa în clasamentul Transparency International pe locul 78 din 178.

Când a venit criza peste greci și a ridicat capota economiei aparent duduinde, piețele au înghețat de frică – au dat nas în nas, nu cu un motor zdravăn, ci cu un pitic făcând din buze. Așa că au oprit robinetul și au început să plângă, scăzând ratinguri, șocând burse, după datorii.

E vineri, a doua mea zi în Atena, și dorința de a înțelege mai bine ce vor grecii, din piață și nu numai, m-a adus față în față cu Alexandra Pavlidou. Alexandra e actriță și regizoare de teatru și film, o femeie înaltă, cu părul blond, ochi albaștri și o engleză impecabilă. Mama ei e austriacă, tatăl, grec. A participat la protestele din piață, îi ajută cu provizii pe cei din corturi, le traduce comunicatele. În livingul apartamentului său spațios, în fața unei cafele, Alexandra îmi povestește cum vede lucrurile.

„Ce știu e că spaniolii care au ocupat Plaza del Sol din Madrid au avut la un moment dat un banner pe care scria: «Liniște, să nu-i trezim pe greci.» Asta ne-a rănit. Asta i-a făcut pe oameni să iasă în piață.”

Ca să obțină ce?

„Nu sunt o persoană informată politic. Am o sensibilitate pentru probleme sociale, dar e foarte greu să urmărești politica pentru că e foarte complicată. De fiecare dată când vrei să-ți spui părerea, te gândești: nu știu mai nimic despre asta sau ailaltă, sau despre ce se ascunde în spate sau despre ce s-a mai zis ieri. Mi-e greu să am o reacție care să fie ceva mai mult de un sentiment spontan de ce e bine și ce-i rău. N-am un vocabular politic.”

Îmi povestește că a început să fie interesată de ce se întâmplă cu Grecia în decembrie 2010, când a auzit despre „Spitha” (scânteie), Mișcarea Independenților, inițiată de cel mai mare compozitor grec, Mikis Theodorakis. („Are 83 de ani și e o legendă vie. A fost în toate războaiele, a luptat împotriva dictaturii militare, a scris cântece revoluționare extraordinare. Fiecare țară cred că are un om de genul ăsta, respectat de 99% din oameni, indiferent de convingerile politice”.)

„În discursul lui de la începutul mișcării a explicat câteva dintre punctele importante ale Memorandumului. Şi pentru prima dată am înțeles. Am fost șocată. Cel mai important lucru a fost că practic sunt acolo niște clauze care spun că, dacă Grecia nu-și plătește datoriile, creditorii pot lua în schimb proprietăți și bunuri publice. Nu doar asta, dar au dreptul să le vândă unor terțe părți. Care pot fi eu, tu, Coca-Cola. (…) Asta m-a făcut să zic: «uau, stai puțin! Ne luați ce? Oțelul, petrolul, marea, soarele, Acropoleul?»”

Theodorakis i-a îndemnat pe greci să se revolte, să se organizeze și să ceară anularea memorandumului. Alexandra s-a implicat într-una dintre Scântei. La prima întâlnire erau 30 de oameni și nimeni care să-i organizeze. Stăteau și se uitau unii la alții.

„Foarte repede am realizat că democrația e un proces foarte dificil, în special când ai oameni de toate convingerile și nu e nimeni să-ți spună ce să faci. Fiecare trebuie să spună ce are de spus, dar eu sunt neinformată, tu ești inteligent, altul e ușor extremist, trebuie să nu vorbești mai mult de cinci minute, dar firește că o faci. E dificil. Şi, dă-mi voie să-ți spun, îmi mânca o groză de timp. Într-o vreme, opt ore pe zi – documentează chestii pe net, trimite mai departe, tradu, ține minuta, organizează întâlniri. Foarte, foarte obositor. Trebuie să ai timp pentru așa ceva.”

Pe măsură ce mișcarea a crescut, a apărut și nevoia de a o organiza mai bine. La primul miting al Scânteilor din toată țara, Theodorakis a prezentat un grup de 10-12 „consilieri temporari”. Unii aveau background politic și Alexandrei nu i-a plăcut asta. „Apoi au apărut propunerile: o Scânteie se poate înființa dacă are minimum 10 membri, trebuie să faceți asta, asta și asta. Atunci am părăsit mișcarea.”

O întreb dacă mișcarea lui Theodorakis are legătură cu mișcarea din piața Syntagma.

„Nu, dar în esență e același lucru. Ce i-a adus pe oameni împreună nu e o ideologie anume, ci o reacție. O reacție foarte legitimă față de ceva ce ei nu vor. Ce mă bucură e că toate mișcările astea i-au făcut pe niște oameni care n-au ieșit niciodată în stradă, care n-au vorbit cu un necunoscut despre politică, să o facă acum. Şi asta e cu adevărat emoționant. Majoritatea sunt tineri, dar nu toți. Puști și bunici. Toată lumea. Şi discută între ei. E foarte important. Şi toți oamenii ăștia sunt uniți de un sentiment foarte puternic a ce nu vor. Sau a ce vor, dar fără o propunere specifică de cum se poate obține. În esență, asta fac și politicienii. Dar mă bucură că se întâmplă. În primul rând pentru că asta vor oamenii, apoi pentru că așa învățăm să vorbim unii cu alții, și-n al treilea rând, pentru că îți dă speranță. Înainte de asta, toată lumea era deprimată. Mergeai pe stradă și nu vedeai oameni zâmbind. Te simțeai vinovat să zâmbești, să râzi. Voiai să faci ceva, dar nu știai ce și unde. Acum, ai oameni în piață care spun «nu plecăm până nu plecați voi», și dacă vrei să simți că faci ceva, te duci și strigi asta. Nu știu exact ce rezolvă, dar măcar nu te mai simți singur, vezi că sunt și alții la fel de frustrați ca tine. Pasul următor e, însă, cel mai dificil de făcut. Ştiu că oamenii care sunt în Syntagma zi de zi simt asta. Ce facem mai departe? Cum rezolvăm lucrurile? Nu avem know-how-ul. Îl au politicienii, dar pe ei nu-i mai vrem.”

***

Dacă vrei să înțelegi cum au ajuns grecii aici, trebuie să înțelegi ce fel de politicieni au. De pe la mijlocul secolului XX și până în prezent, cu o pauză în perioada dictaturii militare din ’67-’74, soarta țării a depins înfiorător de mult de două familii: Papandreou și Karamanlis.

George „Jeffrey” Papandreou e actualul premier al Greciei, președintele PASOK, partidul venit la putere în toamna lui 2009. E al treilea membru al familiei Papandreou care ajunge prim-ministru. Bunicul său a fost prim-ministru de trei ori, iar tatăl său de două ori. Fostul premier, Kostas Karamanlis, fost președinte al partidului Noua Democrație, e nepotul lui Konstantinos Karamanlis, fondatorul partidului, și el, prim-ministru de patru ori și președinte al Greciei de două ori.

Toți, indiferent de doctrină, și-au cumpărat liniștea socială dând locuri de muncă și crescându-le salariile celor mulți și făcând favoruri celor puternici. Unul dintre nenumăratele exemple ale acestui mod de operare e agenția înființată în anii ’50 pentru secarea unui lac și construirea unui drum, lucru care s-a finalizat în 1957. În 2010, un auditor a descoperit că încă funcționa, avea 30 de angajați full-time, un președinte cu șofer personal, și intenționa să mai facă angajări.

Un posibil motiv pentru care restul Europei a închis ochii la modul în care funcționa Grecia e fascinația Vestului pentru cultura grecilor antici; leagănul democrației nu avea cum s-o ducă rău. În cartea sa, Greece’s „Odious” Debt, o analiză convingătoare și fascinantă a modului în care țara a ajuns în buza falimentului, Jason Manolopoulos, un economist grec, scrie: „Noi, grecii, suntem acut de conștienți de moștenirea noastră culturală și profităm de ea. Parteonul, care domină priveliștea capitalei noastre, e o ilustrare fizică a acestei moșteniri. Există un sentiment, adânc înrădăcinat, că lumea ne e datoare: v-am dat filosofie, democrație, educație, geometrie. […] Nu e nimic rău în a fi mândru de moștenirea națiunii tale; din păcate, asta, în combinație cu alte evenimente din istoria noastră mai recentă, a dat naștere unui sentiment de îndreptățire.”

Prea puțin din actuala Grecie e explicabil prin filtrul antichității. Mai relevanți, spune Manolopoulos, sunt cei peste 300 de ani petrecuți sub turci. Ca și restul popoarelor ocupate de Imperiul otoman, grecii trebuiau să plătească taxe și biruri usturătoare. Dacă în vest, în schimbul taxelor, statul garanta proprietatea și producea o dezvoltare vizibilă cu ochiul liber, taxele plătite de greci luau drumul spre Înalta Poartă. Asta a provocat două fenomene de durată. Fentarea taxelor a devenit un motiv de mândrie națională și o ură tăcută și mocnindă s-a instalat între greci și turci. (În meniurile cafenelelor în care am intrat, cafeaua la ibric nu era „cafea turcească”, ci „cafea grecească”. Din bazar, am cumpărat o cutie de „greek delight”, ceva ce restul lumii numește „turkish delight”, iar noi, românii, după un ju-jitsu lingvistic, îi spunem „rahat turcesc”.)

Atitudinea față de taxe a rămas. Taxiurile cu ceas la vedere sunt o raritate și, nu de puține ori, la masă, am primit chitanțe scrise de mână. Evaziunea fiscală pe care grecii o făceau înainte de criză a trecut neobservată datorită banilor veniți de afară. Ce-i drept, cu un cod fiscal care e modificat de zeci de ori pe an și un sistem de colectare ineficient și corupt, care pune presiune pe cei care plătesc și nu-i pedepsește pe cei care nu, puțini aveau motive să fie onești.

Apoi e Turcia. Chiar dacă ambele țări sunt membre NATO, Grecia și Turcia sunt prinse într-o cursă a înarmării pentru a se apăra una de alta. E o obișnuință ca navele și avioanele militare turcești să intre în spațiul grecesc. Grecia, la rândul ei, e prima țară din UE și a cincea din lume (raportat la PIB), în topul cheltuielilor de înarmare. De unde cumpără? Din Franța și Germania. În 2010, deși era deja în plină criză și era pe punctul de a solicita un împrumut fără precedent în istorie, Grecia a continuat să negocieze cu o firmă franceză achiziția a șase fregate în valoare de 2,5 miliarde de euro. În cartea sa, Manolopoulos citează un raport care plasează Germania pe locul trei în topul exportatorilor de arme, iar Turcia și Grecia sunt principalii ei clienți, cu 14%, respectiv 13% din vânzări. De unde avea Grecia bani pentru așa ceva, cu o colectare de taxe atât de slabă? Din împrumuturi bancare, luate de la mari bănci nord-europene, inclusiv din Franța și Germania.

Asta ar trebui să conțină basorelieful care explică criza Greciei de azi: o clasă politică cvasi-dinastică, care pentru a se menține a oferit bani și favoruri, plus tarele relației cu Turcia, care o fac ca și după 190 de ani de la eliberare să își submineze economia, plus niște țări europene puternice care acum o salvează cu împrumuturi, după ce ani de zile au închis ochii și au împrumutat-o ca să se înarmeze.

***

Cu cine aș putea vorbi despre ce se întâmplă aici?”, o întreb pe tânăra care stă pe-un scaun, în fața cortului-cantină. Se ridică, îmi spune să aștept și dispare printre celelalte corturi în căutarea răspunsului.

Sunt de trei zile în Syntagma și dacă am înțeles ceva, e că piața e un cuptor cu două temperaturi. Sus, în fața Parlamentului, se țipă, jos, în piața propriu-zisă, se discută. Cei de jos, de la corturi, sunt foarte organizați. Sunt împărțiți în 17 grupuri, de la cei cu hrana și curățenia, până la cei responsabili de dezamorsarea situațiilor tensionate – i-am văzut intervenind și când protestatari mai înflăcărați au fugit după un grup de scutieri care ieșeau din tură, și când o discuție între civili mai avea puțin și ajungea la pumni.

În fiecare seară, de pe la 9, sute de oameni se așază în cerc în fața unui stativ cu microfon și-i ascultă pe cei care s-au înscris la cuvânt – vorbesc despre orice, de la propuneri concrete de acțiune („să ocupăm pașnic clădiri publice!”), la păsurile unor oameni care nu-și găsesc de lucru, sau tocmai au fost concediați. E Agora 2.0. Sau ceva suficient de similar cu ce e în imaginarul colectiv Grecia antică, încât să ți se ridice părul pe mână și să te întrebi dacă nu cumva, din toată povestea asta, poate apărea soluția salvatoare. O nouă formă de democrație participativă, în care cetățenii să decidă direct, cumva, dacă vor sau nu să se împrumute ca să cumpere arme, sau să adopte euro, sau cu cât să reducă bugetul de stat. Cel puțin asta speră majoritatea celor de aici să se întâmple.

„Acolo”, îmi spune tânăra întoarsă și-mi arată cortul de „Comunicare”. La Comunicare, după ce întrerup o ședință, aflu că nu cu ei trebuie să vorbesc. Ei doar traduc comunicate pentru presa internațională. Am noroc că lângă este cortul, mai degrabă masa, pictorilor de bannere. Un băiat cu părul lung pictează un banner în engleză. Îi spun și lui cine sunt, de unde vin, ce vreau și după ce dispare și el un minut, mă îndreaptă spre cortul de vizavi. Într-adevăr, aici atmosfera are ceva din tensiunea unei ședințe de stat major. În plus, aflu după primul schimb de replici, are și ceva din eficiența bine intenționată, dar nefolositoare, a unei registraturi de primărie.

„Ești din România? Avem pe cineva care vorbește română. Poți discuta cu el”. Minunat. 1.200 de kilometri, șapte zile cu doar patru perechi de șosete, ca să vorbesc cu alt român. Dar, până să pot vorbi cu el, mi se explică regulile. Care, în esență, sunt o variantă îndoită a regulilor din Fight Club: „Poți vorbi cu oricine, dar nimeni nu vorbește în numele mișcării!”.

Mihai Constantin e un tulcean simpatic care vorbește româna cu poticneli. Are un rucsac în spate, de bretelele căruia trage, împingându-și în același timp pieptul în față, de fiecare dată când vrea să puncteze ceva important. Are 39 de ani, e de 15 ani în Grecia și nu mai are job de 20 de luni. Lucra ca instructor auto, iar în piață e responsabil cu curățenia. Îmi povestește că locuiește pe la prieteni pentru că n-a mai putut să-și plătească chiria. Tot ce mai are e în rucsac. Totuși, e senin și aproape fericit să fie aici: „În 15 ani, dacă mi-am făcut 10 prieteni. Într-o lună aici, mi-am făcut 100”. (În timp ce vorbim se mai întâmplă să-i oprească pe oamenii care trec pe lângă noi și să-i salute zâmbitor.) Mai de mult, i s-a întâmplat să fie înjurat în autobuz pentru că vorbea în română la telefon. Grecii, mai ales în ultimii 2-3 ani, de când au început să simtă criza, nu sunt prea prietenoși cu imigranții, în special cu albanezii și africanii, dar nici cu românii. În Syntagma, e prima dată când simte că se poate integra.

Îl întreb de ce e aici și ce crede despre ce se întâmplă în piață și în jurul ei și îmi răspunde la fel ca grecii cu care am vorbit până acum: Grecia o să intre în faliment, apoi o să pice euro și Uniunea Europeană. Un fel de reset. Tot de la el aflu, pentru prima dată, că principalul motor de creștere la care ei speră după ce s-ar da respectivul reset sunt banii magnaților greci (în special cei care se ocupă cu transporturile maritime), care acum sunt în bănci străine, dar care vor reveni în Grecia atunci când și băncile alea străine vor pica.

Pe scurt, oamenii așteaptă un miracol. Sau pe Moș Crăciun.

În a patra zi, mă întâlnesc cu Konstantinos Tsoukalas, sociolog și fost profesor la Universitatea din Atena. După ce l-am sunat ca să-i cer părerea despre ce se întâmplă cu Grecia, m-a invitat să ne întâlnim la el acasă – un apartament mare, tapetat cu cărți, cu o terasă considerabilă, aflat într-un cartier din nordul Atenei. Are 74 de ani, fața încadrată de o barbă scurtă, albă, la fel ca părul pe care îl poartă dat pe spate. Stă într-un fotoliu, e în picioarele goale și fumează.

N-are mult timp, așa că îi explic ce am aflat de la oamenii din piață – renunțarea la euro, ieșirea din UE, resetul.

„Nu e o majoritate. Cred că ar fi catastrofal. Am să-ți spun de ce. Asta e o țară săracă, țesutul productiv e foarte dezorganizat, nu avem producție industrială. Agricultura a fost subminată în ultimii 10 ani, nu suntem autosuficienți când vine vorba de mâncare, energie, produse industriale, suntem complet incapabili în momentul ăsta să producem tehnologie înaltă. Așa că un faliment ar presupune imediat că n-am mai putea importa nimic din ce avem nevoie. Suntem între două impasuri: impasul de a urma constrângerile europene care, în opinia mea, e extrem de improbabil să aibă rezultate pozitive, dar poate vor stabiliza lucrurile; și impasul de a începe o aventură în afara Europei, lipsindu-ne și cel mai rudimentar sistem de producție.”

Are o voce răgușită și vorbește lent, exersat. E ceva ce am observat la mai toți cei cu care am vorbit în Atena: indiferent de părerile pe care le au, toți expun situația în care se află într-un mod coerent, informat la zi. Îl întreb despre ideea de a da jos guvernul, politicienii, și de a înlocui tot sistemul cu o formă de democrație directă.

„În societăți complexe nu poți guverna fără o formă de reprezentativitate. E un mit că așa ceva poate funcționa. Trebuie să existe un soi de rețea, de aparat controlat de reprezentanții unei democrații. Democrația directă e posibilă doar în comunități foarte mici. Așa că atunci când oamenii vorbesc despre democrație directă, nu cred că știu despre ce vorbesc. E bine că se gândesc la asta, că sunt nervoși, că țipă, e bine că reacționează. Uneori e bine și că depășesc limitele a ceea ce este considerat comportament acceptabil și devin mai violenți. Ce e serios însă, și ar putea evolua într-un mod greu de prevăzut, e răspândirea sentimentului că democrația a eșuat și că nu e altă cale de ieșire din impas decât o democrație directă. Ăsta e după mine marele pericol către care ne îndreptăm rapid și care ar putea provoca o frică generalizată, care la rându-i să conducă la o soluție autoritară de extremă dreapta. Până de curând nu mi-am pus niciodată problema asta. Nu cred că e posibil să se întâmple asta imediat, dar nu mai e imposibil. Dacă te uiți la gradul de confuzie politică prin care trece un segment vast al populației, e posibil. Mi-e frică de ce se poate întâmpla dacă explozia socială continuă. Şi va continua, sunt sigur. Dar asta nu trebuie să ne facă să tragem concluzia că democrația e imposibilă. Trebuie să ne agățăm de democrație. Astea fiind spuse, nu știu cum ar trebui să facem. Din fericire nu sunt politician. N-am încredere în ei, cum n-am nici în genul ăsta de maximaliști, voluntariști care vor să ajute Grecia, scoțând-o din Europa indiferent de preț.”

Încerc să-l readuc spre oamenii din piață. Ce crede despre ce se întâmplă acolo?

„E un economist american pe nume Hershwin căruia îi aparține următoarea formulare: «disfuncțiunile entităților complexe sunt înfruntate în două feluri. Prin exit sau prin voce». Exitul nu se poate, așa că nu ne rămâne decât vocea.”

În următoarea jumătate de oră aflu că în ultimul an pensia i-a scăzut cu 35% și mai urmează o tăiere de 20%, că nu e nimic grecesc în evaziunea fiscală („tu ai plăti dacă ai putea să nu o faci?”) și că șpăgile, de exemplu cele date în spitale, nu sunt chiar o formă de corupție („acum i se spune corupție, acum 100 de ani i se spunea reciprocitate”).

Întors în piață, o găsesc mai mult decât pașnică. Doi dintre fotografii cu care am venit au plecat deja – publicațiile pentru care veniseră i-au chemat înapoi când au realizat că violențele au încetat. E tot mai cald și vin din ce în ce mai puțini oameni să protesteze. Piața pare acum gazda unui festival de muzică pe sfârșite. Vânzătorii de bere, alune și souvlaki s-au instalat în punctele esențiale ale bulevardului pe care poliția încă îl ține blocat și aprovizionează fără discriminare turiștii, protestatarii și jurnaliștii străini rămași. Tsoukalas mi-a spus că asta se va întâmpla. E prea cald vara în Atena, așa că lucrurile se vor potoli încet încet și vor reizbucni în octombrie.

În ultima zi în Atena, pe 6 iulie, mă întâlnesc cu Stefanos Tsopanos, un bucătar-șef, care lucrează la o firmă de catering. N-a primit salariul de două săptămâni și nu știe cât o să mai dureze. De obicei câștiga în jur de 2.000 de euro, dar de aproape un an primește tot mai puțin și nu știe niciodată cu cât. Din banii ăștia trebuie să își ajute și mama, care a rămas fără loc de muncă, nu se mai poate pensiona anticipat și are un credit de câteva mii de euro luat în urmă cu câțiva ani ca să își mobileze bucătăria.

Stefanos are puțin peste 30 de ani, gabaritul pe care l-ai aștepta din partea unui bucătar-șef (tatăl și bunicul lui sunt și ei bucătari) și aerul prietenos și atotștiutor al unui ghid pe care Indiana Jones l-ar căuta, dacă ar avea treabă prin zonă. (De la el aflu că „malaka” înseamnă, în traducere aproximativă, „labagiu” și că o mână cu toate degetele răsfirate e „moutza”, gestul suprem de jignire la greci, care vine din Antichitate, când cei care erau exilați erau lăsați la o răscruce a cinci drumuri. Verdictul era exprimat cu mână întinsă spre cel condamnat.)

Mă ia la o plimbare, în căutarea unui loc liniștit în care să putem vorbi. Trecem pe lângă restaurantele și barurile care la amiază sunt pline ochi de turiști, și o luăm pe străduțe tot mai întortocheate și mai depărtate de centru. Ajungem într-un bar unde câțiva localnici trag relaxați de câte-o bere, ne așezăm și îi adresez singura întrebare pe care o mai pot pune după toate aceste zile: De ce au acceptat grecii atâția ani să fie conduși de aceiași oameni, de fiul tatălui, de nepotul bunicului? Şi de ce le-a trebuit atât de mult să se revolte? Şi, oricum, nu par să se revolte împotriva dinastiei de facto de care au parte, ci mai degrabă împotriva politicii și a reprezentativității în general.

Mă oprește ca un bătrân înțelept, gata să îi explice mai tânărului învățăcel un adevăr despre lume. „Ce trebuie să înțelegi e că în Grecia e un fenomen comun ca oamenii, deși au diplome, specializări în alte domenii, dacă nu își găsesc de lucru, să ajungă să lucreze în domeniul în care lucrează și ceilalți membri ai familiei. Eu n-am început ca bucătar. Am absolvit sociologia și am fost un an șomer pentru că nu îmi puteam găsi de lucru. Ca să ajung să lucrez ca sociolog, post care nu există decât în sectorul public, trebuia să am relații cu vreunul dintre partide. Așa că mulți oameni s-au obișnuit cu ideea că vor ajunge să lucreze în afacerea de familie sau în profesia unora dintre membrii familiei. Ideea asta s-a infiltrat și în politică. De-asta nu e nimeni impresionat.”

Încet-încet, discuția încetează să mai fie un interviu și devine o conversație despre cum e România, despre cum e Grecia, despre noul val de filme grecești, despre noul val de filme românești. Despre bucătăria grecească și cea românească și cât sunt de similare și cât de mult se datorează asta turcilor. Stefanos are o părere destul de informată și despre asta, dar îmi spune, pe jumătate glumind, că e off the record. Ar risca să-și piardă cetățenia.

Ne terminăm berea și mă conduce înapoi spre centru, ca să pot ajunge înapoi în piața din care, de două zile au dispărut și gardurile și polițiștii și protestatarii. Au rămas doar turiștii. Îl întreb ce crede că o să i se întâmple lui și Greciei în următorii ani. „Nu știu. În toamnă plec în Germania. Am semnat un contract cu un restaurant.”

***

Au trecut trei luni de când m-am întors din Grecia. Așa cum a prevăzut Tsoukalas, odată cu aerul de toamnă au reînceput confruntările dintre poliție și protestatari. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, ceea ce înseamnă că situația Greciei s-a înrăutățit. Troika continuă să finanțeze deficitul, noi măsuri de austeritate au intrat în vigoare din august, dar la nivel european, scenarii precum extinderea crizei, căderea euro sau ieșirea Greciei din zona monedei unice nu mai sunt tratate ca niște lucruri improbabile. Oamenii continuă să iasă în piață. Funcționarii nu vor să mai piardă din salarii și privilegii (Grecia oferea bugetarilor nu doar al 13-lea, ci și al 14-lea salariu). Salariații privați nu vor să fie taxați și mai mult (recent a fost introdus un impozit pe proprietate care va fi colectat automat, prin factura electrică).

Stefanos a plecat să lucreze în Germania, unde astăzi câștigă iar în jur de 2.000 de euro, Alexandra îi ajută în continuare pe cei din Real Democracy, care încă sunt în piață și încă vor să dea jos guvernul, iar Tsoukalas așteaptă, probabil, să intre în vigoare și tăierea de 20% a pensiei. Grecul al cărui chioșc a ars în piață în ultimele zile din iunie și-a redeschis afacerea. S-a împrumutat de 40.000 de euro și crede că cei doi copii ai săi îi vor moșteni datoriile.

În săptămâna pe care am petrecut-o în Atena și apoi în lunile care au trecut de atunci, am realizat că, pentru România, Grecia poate fi o oglindă care arată o imagine cu 30 de ani în viitor. La o scară mai mică, și noi și politicienii pe care îi avem am comis aproape aceleași greșeli ca grecii. Avantajul nostru, pentru care nu avem niciun merit, e că n-am avut la fel de mult timp să greșim. ●

Despre fotografii
În antichitate, agora era piața publică a orașelor grecești, unde se intersectau, zi de zi, două lumi. Una era cea în care ideile despre bunul mers al cetății – baza democrației de astăzi – circulau libere între oamenii cu opinii din cetate. Cealaltă era lumea comercianților. În vara anului 2011, pe fondul crizei economice care a lovit Grecia, piața Syntagma din Atena a devenit o variantă modernă a agorei. Grupuri de protestatari ieșeau seară de seară în piață. Unii strigau și înjurau în fața Parlamentului, alții se strângeau pașnic, organizau dezbateri, votau propuneri pentru țară. Zi de zi, se intersectau în piață cu motorul comerțului grecesc modern: turiștii. Această serie de fotografii ilustrează cele două lumi, în varianta lor modernă.
– Andrei Pungovschi.

* Vrei să ne sprijini să mai facem astfel de texte? Îți lipsește DoR #7.1 din colecție? Cumpără-l din shop.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Scrisoare din Cairo (II)

Fotoreporterul nostru Andrei Pungovschi este în Cairo, pentru a documenta turbulențele sociale care-au cuprins…

Bucureșteanul: Vânzătorul de vinuri

Un englez călător și prăvălia lui din București.

Bucureșteanul: Înălțimile Bucureștiului

Un arhitect cartografiază orașul de la înălțimea ultimelor sale etaje.