Împăratul Văii Plopilor

În lumea ursarilor n-a mai fost bărbat ca Tamango. Cu două linguri și o voce grunjoasă cum nu mai era niciuna,…

ACTUALIZARE (iulie 2012): Acest text a fost publicat în DoR #7.1, apărut în octombrie 2011. Tamango a decedat pe 8 iulie 2012. Dacă doriți să ajutați familia, luați legătura cu Ana Maria Ciobanu, autoarea acestui portret. Cumpărați numărul în care a apărut acest text și DoR va dona familiei toți banii strânși.

În lumea ursarilor n-a mai fost bărbat ca Tamango. Cu două linguri și o voce grunjoasă cum nu mai era niciuna, și-a câștigat faima în sat, în țară și în toată lumea. Astăzi zace la pat, slăbit și fără glas.
__________________________________

Design în ediția tipărită de Radu Manelici
__________________________________

Într-o casă de chirpici din Valea Plopilor, un sat la 36 de kilometri de București, pe patul din capătul prispei acoperite și vopsite cu roșu, stă întins Tamango, fostul membru Shukar Collective și vocea jingleurilor Radio Guerrilla. Are o candelă aprinsă lângă pat. De dimineață i-a fost rău și vecinele i-au spus Auricăi, soția lui, că așa e mai bine. Ea are treabă
în grădină și e mai sigur să aibă omul lumânare la cap, „că nu se știe”.

Leonard și Tamangaș, doi băieți de cinci ani, se împing pe linoleumul din fața patului. Își măsoară mușchii, se dau peste cap și fac hărmălaie mare. În curtea încălzită de soarele de mai se ciondănesc zgomotos Gigi Ministru, care are 14 ani și e fiul cel mic și preferatul lui Tamango, și Vanesa, nepoata de nouă ani. Gigi scrie pe o foaie „Vanesa este nesimțită” și râde de ea că nu știe să citească. Fetița cu păr portocaliu citește pe litere, pentru că părinții au luat-o de la școală în clasa a II-a, ca să aibă grijă de cei trei frați mai mici.

În casa cu două camere locuiesc constant între șase și 20 de persoane. Tamango are șapte copii cu Aurica, doi din altă relație și 23 de nepoți. Opt-zece nepoți rămân mereu în grija bunicilor pentru că părinții lor sunt plecați la cerșit în Franța.

Când copiii țipă mai tare, Tamango oftează zgomotos și își închide ochii negri brăzdați de vinișoare roșii. Are 65 ani și sunt trei ani și patru luni de când a căzut la pat. Aurica apare salvatoare, îi gonește pe gălăgioși, se scotocește în șorț și scoate, de printre răsaduri, șosete și țigări, câteva folii de medicamente. Bărbatul arată cu degetul spre pachetul de Kent și șoptește: „Aaah”.

„Iar țigară, Tamango?”

Femeia știe că nu are voie să-i dea țigări și cafea, dar teama să-l aibă pe conștiință o înduplecă. Povestitor iscusit de basme și pilde, Tamango spunea mereu una despre decizii: „Bă, imaginează-ți că mănânci pește sărat, da’ sărat-sărat și mergi prin deșert. Şi ți-e sete și ți-e sete și ți-e sete și la un moment dat vezi o fântână. Te duci repede spre fântână și, când te apropii, vezi că acolo scrie că e apa otrăvită. Bei sau nu bei apă?” Dacă-i răspundeai că nu, Tamango te contrazicea: „Ba bei, măcar mori împăcat”.

Aurica îi așază țigara între buze și i-o aprinde. Tamango trage pofticios și scoate fumul cascadă. Apoi, Aurica observă candela și o suflă: „Hai las-o, Doamne, iartă-mă, că nu mori acum”. Când se strânge scrumul de vreo trei degete în țigara lui Tamango, îi întinde mâna pe post de scrumieră.

***

La începutul anilor 2000, Tamango se autointitula o „vedetă înrăită”. Era vocal în formația Shukar Collective, un proiect care îmbină muzica tradițională romani cu muzica electronică. Vocea lui hârâită de țigări răsuna la concerte în piețe, în cluburi, ba chiar și-ntr-o pușcărie. Din 2004, se aude zilnic în jingleurile Guerrilla, niște pilule concentrate de pop-cultură românească. („Binele învinge, știe toată lumea. Toate femeile din lume știe că binili învinge.”) Avea concerte în străinătate (Belgia, Anglia, Spania, Serbia), apărea în ziare și pe siteuri internaționale. Era privit ca un reprezentant al romilor, invitat de facultăți să vorbească despre oficializarea limbii romani în Uniunea Europeană.

Era un bărbat bine, cu mustață neagră și lungă, mereu îngrijit și parfumat; purta cămăși înflorate, costume lucioase și pene de păun la pălărie. Avea succes la femei – la festivalul Peninsula, din Târgu Mureș, o fană l-a rugat să-i dea autograph pe sâni. Era respectat în Valea Plopilor, județul Giurgiu, satul în care locuiește de peste 30 de ani. Jurnaliștii îl vizitau și-i luau interviuri în căruța pe care a jurat să n-o dea niciodată. Vecinii îl vedeau la televizor, îl ascultau la radio și se minunau. Cumnatul lui, Olintar, spune că a fost „împăratu’ lumii”. Sandu de la Mereni, un frate de cruce de-al lui Tamango, spune că a fost „mafia mafioților”. Un dansator și-un cântăreț așa de priceput „se naște ca Enescu, o dată la 100 de ani”.

Aurica simțea că plutește când îi venea bărbatul de la concerte, la 12 noaptea, cu mici calzi, prăjituri și „burgi d-ăia pentru copii”. Şi câmd avea de unde, Tamango nu putea să nu împartă. Aduna iarna o mulțime de copii fără casă și-i culca la ei, la căldură, și se ducea cu căruța plină de haine, plăpumi și mâncare prin alte sate, unde erau țigani mai săraci.

Cu toată faima, Tamango nu voia pentru el decât brichete, ceasuri fistichii, pe care și le lua din străinătate, și pantofi. Avea zeci de perechi, care mai de care mai aurii și cu botul mai răsucit. Aurica îl mai certa uneori și el se supăra: „Te rog să nu te bagi cu bețișorul în viața mea!”.

***

Tamango, Radu Vasile în buletin și Costicuță pentru rude, s-a născut în comuna Unirea, județul Călărași, în septembrie 1946, în neam de ursari (străbunicul lui umblase cu ursul prin sate). Tamango i-a povestit Auricăi că bunica lui era un fel de agentă secretă: „Unde erau țiganii dă spărgeau, dă furau cai, ea îi pâra”. Printre pârâți erau și părinții lui, Marginea și Zăvoian, mereu urmăriți de poliție. De frică să nu-i împuște copilul, Marginea l-a luat și l-a aruncat în grâu. Unchiul Rafailă a aflat, l-a luat și l-a crescut câțiva ani.

După ce a murit Zăvoian, Marginea s-a căsătorit cu Gogu din Valea Plopilor. Mergeau cu căruța prin sate, ea le ghicea la românce pentru puțin mălai și el o aștepta, bătând cu lingurile în roata căruței. Tamango a învățat un singur lucru de la tatăl său vitreg: să „bată în direct cu lingurili”. Gogu avea 12 copii și pe Tamango îl bătea și-l gonea de acasă. Bătrânele satului, mama Ghina și mama Mita, povestesc că venea la ele plin de păduchi și înfometat. Îl curățau, îi puneau lapte fiert în strachină și băiatul mânca împreună cu copiii de români care și astăzi tot „frate” îi spun.

Marginea i-a zis Tamango, după un film din 1958 cu un sclav african care fura de la bogați și dădea la săraci. După ce nu s-a mai înțeles cu Gogu, s-a căsătorit cu un țigan tare rău din Turnu și iar și-a abandonat fiul. Bărbatul a bătut-o mult pe Marginea, într-o zi lovind-o cu lopata în spate. De la lovitura asta se spune că „a prins” cancer. De supărare, Tamango și-a tatuat pe pumni „Tamango se răzbună” și „Jur răzbunare”. (S-a și răzbunat: i-a sedus noua soție, a ademenit-o într-o frizerie, a „berberit-o” și i-a dat drumul așa pe stradă.)

Tamango a continuat să locuiască în curtea lui Gogu până la 13 ani, când a fugit la București. Era încălțat cu o pereche de teniși și avea pantalonii prinși cu sârmă. Îi dau lacrimile și acum când Aurica povestește cum s-a urcat sus, pe vagonul trenului, ca să nu-l prindă controlorii.

**

Povestea Shukar Collective începe în ianuarie 2000, când regizorul Paul Ţănicui s-a dus la Clejani, județul Giurgiu, ca să cunoască niște lăutari. Ţănicui are 42 de ani, a lucrat în publicitate și din 2000 a început să se ocupe de producție de evenimente și concerte. După ce i-a ascultat pe lăutarii din Clejani, le-a pus numele Taraful Iagalo și le-a devenit manager. A făcut un scurtmetraj despre ei (Iagalo) și le-a aranjat concerte în București și străinătate.

Printre lăutari era și Napoleon, un ursar din Gratia, județul Teleorman, care cânta călare pe un butoi în care spunea că au dormit pe rând cei patru copii ai lui: Armando, Răzbunător, Indoneza și Bilclinton. În primăvara lui 2003, Ţănicui l-a întrebat dacă mai cunoaște și alți țigani talentați prin zonă. Napoleon s-a gândit imediat la unchiul Tamango, din Valea Plopilor, vestit pentru cum cânta din linguri. Cei doi s-au dus la el chiar în seara aceea. Tamango a intereptat niște cântece de pușcărie și l-a cucerit pe Ţănicui cu versuri ca „Mamă, doctorii sunt măcelari”.

Apoi l-au cooptat în grup și pe Clasic, un ursar mai tânăr din Gratia, formând astfel trioul Shukar. Ţănicui a ales numele pentru că în romani înseamnă „frumos, mișto” și i s-a părut interesant că în limba arabă înseamnă „dulce”, aducând cu englezescul „sugar”. Timp de aproape doi ani, Shukar au cântat prin cluburile bucureștene „cu pretenții alternative”, spune Ţănicui, dar managerierea lor nu era o afacere bănoasă. Pentru trei artiști care cântau practic „la nimic”, nu putea să ceară mai mult de 10-12 milioane de lei vechi.

Apoi, Ţănicui i-a prezintat proiectul lui Lucian Stan – DJ Vasile, un veteran al muzicii electronice românești. Stan i-a văzut pe Shukar cântând în Lăptăria lui Enache, apoi i-a cerut sfatul lui Cristi Busuioc, care manageriase Fanfara Shavale din Zece Prăjini și știa cum să vorbească cu lăutarii. Inițial s-au gândit să-i promoveze în străinătate; nici nu-și imaginau că în România ar putea avea succes.

În noiembrie 2003, Ţănicui, Stan, Busuioc și Dan Handrabur – Dreamdoktor – au intrat în studioul trupei Vița de Vie ca să înregistreze niște voci cu Tamango, Napoleon și Clasic. S-au chinuit o noapte întreagă. Cei trei nu mai fuseseră niciodată într-un studio, nu puteau să cânte decât împreună, toți odată, iar piesele se terminau când oboseau.

Stan a avut o idee salvatoare: i-a băgat în studio pe rând, cu căști pe urechi în care ei ascultau diferite ritmuri electronice. Le-a pus câte un singur microfon în față și i-a lăsat să „debiteze” ce le trecea prin minte – și povești, și cântece. S-au tras niște „voci clare și bune”, spune Busuioc, iar noaptea s-a terminat într-o beție.

Înregistrările au circulat între producători, atrăgându-i în proiect pe Cristian Stanciu (Matze), Mitoș Micleușanu de la Planeta Moldova, Marius Mateșan (DJ FreeK), Vlaicu Golcea, contrabasist și jazzman. Așa s-a format proiectul Shukar Groove Collective.

Ţănicui a continuat să intermedieze relația lăutarilor cu producătorii, să-i anunțe de concerte și câți bani trebuia să încaseze. Promovarea a preluat-o Busuioc, care are 38 de ani și din 2001 este manager, promoter și booker pentru mai multe formații, iar în 2004 a devenit senior partner la compania organizatoare de concerte One Event.

Vocile trase în acea noapte de noiembrie au stat la baza primului album Shukar Collective, Urban Gipsy. Busuioc a trimis piesele contactelor lui de afară și, după două săptămâni, a primit un telefon de la reprezentantul casei de discuri londoneze Riverboat/World Music Network, care i-a spus că e „incredibil”. Au sugerat să elimine „groove” din nume și, în 2004, au semnat contractul pentru album.

Urban Gipsy a fost lansat în România în noiembrie 2004 (cu numele Taves Bahtalo) și în 2005, în străinătate. În decembrie 2005 s-a lansat Bear Tamers Music, bazat pe cântecele, percuțiile și strigăturile brute, fără tușa electro. Muzica Shukarilor a produs un val de cronici pozitive. Reviste din Statele Unite ca Jazziz și Orlando Weekly au scris că este „emoționant, ba chiar hipnotizant”, „o coliziune între sunete istorice românești și beaturi de ultimă oră. Este unic și cu totul special”. Recenzia din britanicul The Independent remarca amestecul de percuție rudimentară cu beaturi tari, angulare, și bași de dub și jazz – și, dintre ele, răsunând cel mai puternic, „tonurile ca de urs, guturale” ale lui Tamango.

Între timp, Shukar Collective au început concertele. Primul a fost la Shusha Night, un eveniment organizat de British Council, cu trupe românești și britanice. Cu Napoleon n-au reușit să se înțeleagă, pentru că soția lui tot pretindea bani deși nu contribuia cu nimic, iar Clasic nu a vrut să vină, așa că solistul a fost Tamango, care a salutat pe toată lumea cu „Taves bahtalo publico!”.

Repetițiile erau greu de organizat, pentru că jumătatea ursărească a formației nu înțelegea de ce nu sunt plătite și nici de ce e nevoie de așa ceva. Iar problema în concerte era că cei trei nu știau piesele, ci improvizau. Busuioc spune că lui Tamango nu-i venea să creadă că el e cel care cântă, când asculta piesele Shukar Collective. Producătorii i-au dat un player portabil ca să le asculte și să le învețe, dar Busuioc își amintește că după o vreme l-a vândut.

În decembrie 2004 au lansat videoclipul piesei Malademna, regizat de Radu Muntean și filmat în curtea și pe acoperișul casei lui Tamango. Piesa a devenit hit și presa românească a început să scrie despre „ursarii electronici” care au cucerit vestul. În vara lui 2005, vocea lui Tamango se auzise deja la BBC Londra, Liverpool și Scoția, Nordwestradio și Radio Multi Kulti din Germania, RTP din Portugalia, Radio 1 din Belgia, WFMU si KUNM din SUA.

***

Ajuns în București, Tamango a jucat la nunți în cartierul Rahova, câștigând bani și respect. La 20 de ani avea plete lungi și crețe, se îmbrăca numai în alb, avea pantaloni evazați și pantofi de lac de pe Lipscani și făcea bișniță cu verighete. Umbla prin oraș cu oglindă la pantofi și le spunea femeilor că e ghicitor în lenjerie intimă. A fost căsătorit de două ori și a trăit cu o balerină de la Athénée Palace, dar nicio femeie nu i-a fost mai dragă ca „românca” lui.

Tamango avea 27 de ani când a cunoscut-o pe Aurica, o fată de 15 ani dintr-o familie de români din Şoldanu, județul Călărași. Fata locuia cu tatăl și cu o femeie care nu o prea avea la inimă, așa că s-a „înhăitat cu niște țigănci cu fuste lungi” și a început să chiulească de la școală. Fuma cu ele țigări din foi de salcâm sau din ziar, i-au tatuat alunițe pe față și i-au scris numele pe pumni. Într-o zi, țigăncile i-au spus: „Ce alba și frumoasă ești”, iar Aurica a luat praf de pe jos și s-a frecat cu el pe față.

Într-o sâmbătă, Aurica a trecut pe lângă casa prietenelor și l-a văzut pe Tamango acolo. Îmbrăcată cu fustă mini, s-a „recomandat”, „că așa era pă timpurile alea”. Cu pletele lui lungi și negre, parfumat și cu inele, Tamango a păcălit-o că e arab. Auricăi i s-a părut frumos, dar îi era și frică de el. În seara aia era un bal în Şoldanu și acolo s-au revăzut. Când a intrat Tamango în sală, își amintește Aurica, muzica s-a oprit și toți ochii s-au ațintit spre el. S-a urcat pe scenă și a început să cânte frumos de tot, „cântări de muzică ușoară”.

După 37 de ani, Aurica își amintește cum tatăl ei i-a strigat: „Tu vorbești cu țiganu’ ăla, ursaru’, cu șmecheritu’ ăla?”. Apoi a luat coada de la toporișcă și a lovit-o până i-a învinețit „deștele”, apoi a legat-o de-un corcoduș. Degeaba l-a rugat Tamango s-o dezlege, omul l-a dat afară. Din ziua aia, Aurica a fost bună plecată.

„Ursarul” o mințise că are casă, dar au stat tot pe la neamuri. Au tot făcut bășcălie de ea, „cum face țiganii când vede o româncă în fustă scurtă”, până a primit fuste și șorțuri de la bătrâna care-l adăpostise pe Tamango în copilărie. Nu înțelegea nimic din ce se vorbea în jurul ei. Când îi cereau apă, ea le aducea paie de pe câmp (în romani, „pai” înseamnă „apă”) și viceversa. Un an de zile s-a chinuit și-a plâns până a învățat limba.

După câteva luni, Tamango a lăsat-o și s-a dus la alta. Aurica a stat vreo patru luni singură, cu neamurile lui. Femeile furau găini și râdeau de ea că n-avea curaj și rămânea în căruță. Vindeau linoleum, preșuri și tot felul de cârpe, pentru făină, mălai, săpun și ce le mai trebuia.

La sfârșitul anilor ’70, Tamango și Aurica au ajuns cu căruța în Valea Plopilor, unde Aurica a văzut o căsuță cu trei pereți, fără geam, dezlipită. Costa 500 de lei, bani pe care-I aveau, strânși de „pe sate”. Aurica l-a convins să cumpere casa și s-a pus pe reparat. Aveau o mușama în loc de perete și s-au încălzit toată iarna cu cărbuni cocs de la fierărie. N-aveau farfurii și linguri, de mâncau ciorba cu o ceapă din care scoteau miezul. În anii ’80, Tamango a muncit la o fabrică de vopsele, la sonde, la abator și ca tractorist. Aurica vindea fiare, muncea cu ziua pe la ferme sau pe la oameni prin curți și aștepta să i se întoarcă bărbatul „gagicar”, care dispărea de acasă cu lunile.

Din ’90 până în anii 2000, și-au dus viața vânzând fiare, adunând burete de la fabricile care îl aruncau și muncind cu ziua. Aurica își amintește că erau fericiți, chiar dacă erau săraci. Tamango era „cel mai distractiv țigan de pe planetă”. Cânta la linguri și dansa prin casă toată ziua și nu-l vedea nimeni niciodată supărat.

Aurica și Tamango au avut șapte copii, pe care i-au dat cum au putut la grădiniță și la școală. Cei mai mici, Gigi Ministru și Nicoleta, au 14 și 15 ani și încă locuiesc cu ei. Tot cu ei stă și Handicapata (o cheamă de fapt Marginea, ca pe mama lui Tamango), care s-a născut frumoasă și grasă, dar mai târziu și-au dat seama că nu aude și nu vorbește. (Pensia ei de handicap a devenit principalul venit al familiei.)

Mamuța (Intervenția, în buletin) are 23 de ani și patru copii și stă într-o căsuță în vecini. Bărbatul ei e în Franța, ca și frații ei, Ramon, Desdemona și Isaura. Toți sunt plecați cu familiile, cerșesc cu cartoane pe care scrie că sunt refugiați din Bosnia sau că au copii cu leucemie, locuiesc în tabere cu șobolani imenși și primesc ordine de „explodare” pe adresa părinților.

Tamango și Aurica, care acum are 53 de ani, locuiesc tot în căsuța din Valea Plopilor, mereu plină de nepoți. Aurica e mândră de ea, chiar dacă alții au palate. Îi e drag s-o vadă văruită și vopsită, să aibă șanțurile curate și flori multe la poartă. Când e vremea bună, îl scoate pe Tamango în cărucior și îl așază cu fața la grădină, în timp ce ea plivește, sădește, culege, curăță. Când face o pauză, îi aprinde și lui o țigară, îl scutură de praf și-l privește cu drag. Dacă bărbatul are o zi mai proastă, îi pune CD-uri cu Shukar Collective, Hara și Louis Armstrong.

***

Cu Shukar Collective, Tamango a cântat prin toată Europa; a fost de multe ori unic solist, pentru că Napoleon și Clasic refuzau să vină când nu le convenea plata. În 2004, vocea lui a apărut și în spotul TV la rachiul Hanul Ars – l-au invitat cei de la Yama Studios, timbrul lui fiind perfect pentru textul final: „Hanul Ars. Rachiu aprig de Câlnău”. Tot în 2004 a început colaborarea cu Guerrilla, pentru care a înregistrat în trei reprize jingle-urile difuzate și azi.

Faima i-a adus chefuri și femei, dintotdeauna slăbiciunea lui Tamango. Busuioc își amintește că după un concert au fost cazați la Howard Johnson, la etajul opt. Tamango n-a vrut în ruptul capului să doarmă așa de sus, așa că s-a dus direct la paznic să-l întrebe dacă-i face rost de o fată. „Tamango la 60 și de ani trăia ce trăiau alții la 18”, spune Busuioc.

Blondu’, ginerele lui Tamango, n-o să uite niciodată aniversarea Guerrilla, dintr-un club „fiță de fiță”. Când au ajuns, Tamango i-a spus: „Nu mă cunoști, nu te cunosc”, apoi s-a amestecat prin mulțimea de fete frumoase. La 12 noaptea, directorul radioului a venit la Tamango cu un tort și l-a rugat să cânte Mulți ani trăiască pe țigănește. Când a început să fredoneze, i-au aruncat tortul pe față și, spune Blondu’, a apărut o „femeie cu forme sculptate” care a început să-l sărute.

În trupă, atmosfera a fost tot timpul instabilă. Acum se blestemau de copii, peste cinci minute se alintau cu „fratele meu”, „nepotu’ meu”. Când se îmbătau, își amintește Busuioc, îi aruncau nemulțumiți banii în față lui Ţănicui. A doua zi, sunau și-și cereau partea. După aproape doi ani, cei trei ursari au hotărât că se descurcă și fără el. În scurt timp, Napoleon și Clasic n-au mai venit la concerte; în al doilea videoclip al formației, la piesa Taraf, apare doar Tamango dansând apăsat cu pantofii lui cu botul cârn, bătându-se cu palmele pe burta uriașă.

În 2006, Shukar Collective au fost invitați la festivalul Balkan Traffic din Bruxelles. Alături de Tamango au fost pe scenă Handrabur, Stan (DJ Vasile), Stanciu (Matze) și Sorin, cel mai nou membru Shukar, un vecin de-al lui Tamango care cânta la nunți și înmormântări. În avion, Tamango și Sorin s-au dus la cei din Fanfara Ciocârlia și i-au luat la mișto, că ei sunt mult mai tari și o să rupă scena în două.

Înainte de concert, își amintește Busuioc, cei doi „s-au făcut în ultimul hal” și nu au mai vrut să cânte. Tamango nu era neapărat un băutor înrăit, dar nu se putea controla când vedea în backstage 20-30 de sticle de bere, gratis. „Hai să cântăm, să ne aplaude lumea, să ne mai cheme și altădată”, îi tot spunea Busuioc, „și dup-aia poți să intri în comă”.

Concertul a rupt, într-adevăr, dar a fost și ultimul cu Tamango în Shukar Collective. Busuioc spune că au preferat să continue doar cu Sorin, pentru că „dacă sunt doi țigani, se incită unul pe altul” și apar certuri, orgolii, beții. L-au preferat pe „Sorin Necunoscutu’”, cum i-a spus ulterior Tamango, pentru că se înțelegeau mai ușor cu el, știa să cânte, să scrie și să citească.
Poate că Tamango avea notorietate în țară, dar nu-i folosea la nimic în străinătate, când nu mai voia să se urce pe scenă.

Convins că e un brand în sine și nu are nevoie de Shukar Collective, Tamango și-a continuat pe cont propriu visul de a fi artist. A cântat în cluburi din București și din Vama Veche. A cântat cu saxofonistul Mihai Iordache, căruia i-a povestit că e fascinate de jazz și de Louis Armstrong, pe care îl iubește de când l-a auzit în copilărie. Iordache crede că Tamango e un om bun și că a fost iubit pentru „aspectul și comportamentul lui autentic”. Şi că a fost un „star mediatic de sezon, folosit pentru ca alții să pară mai cool decât sunt”.

În 2006, a început colaborarea cu formația Hara, cu care a înregistrat două piese și două videoclipuri. Ei căutau o voce autentic țigănească pentru piesa Muro shavo, l-au sunat și s-au dus la el la Valea Plopilor. Cum au ajuns, Tamango i-a avertizat că la el în casă nu se ascultă și nu se cântă manele. Dacă asta vor, le dă o cafea și îi omenește, dar atât. După ce a ascultat piesa, le-a spus: „Hai să facem treabă!”.

În tot acest timp, lumea ursarului din Valea Plopilor a rămas separată de cea a vedetei înrăite din București și Europa. Tamango continua să vândă fiare pentru a-și întreține familia numeroasă, chiar dacă viața li se îmbunătățea ușor – aveau haine, bani, porc de Crăciun. Între concerte, reclame și ședințe foto, problemele lui rămâneau aceleași. Ba îi intra apă în casă, ba îi plângeau nepoții de foame, ba îi fugeau fetele după tot felul de „amărâți”. Din familia lui, fiica Isaura a fost singura care l-a văzut cântând pe scenă – a și dansat cu el la câteva concerte. Aurica își amintește că mulți țigani îi spuneau lui Tamango să meargă amândoi în Franța, ea să danseze și el să cânte și să facă mulți bani. El le spunea mereu: „Nu mă duc! Aici e lumea mea, aici e oamenii mei. Nu-mi trebuie mie Franța”.

***

Într-o duminică de aprilie din 2008, Tamango s-a trezit, și-a băut cafeaua și i-a spus Auricăi că se duce cu bicicleta până la „privatizare” (magazinul din sat). După vreo oră, femeia s-a pomenit c-o strigă copiii și nepoții: „Mamă! Haide repede că a căzut tataia de pe bicicletă!”. Până să ajungă ea la el, un vecin l-a adus cu mașina. Nu-și mișca mâna și piciorul drept și nu scotea niciun cuvânt. S-au dus la spitalul de la Ghimpați, unde medicul le-a spus că a făcut comoție cerebrală.

Aurica l-a dus la Spitalul 9 din București, împreună cu toți copiii, ginerii și nepoții și s-au instalat cu cortul în curte. După trei luni, directorul spitalului le-a spus să-l ia acasă, pentru că Tamango va rămâne „o legumă”.

„Doamna asistentă, săru’ mâna. Îmi ziceți și mie ce-i aia legumă?”, a întrebat Aurica.

„Măi fată, ai văzut tu vreodată un morcov, un cartof? Asta înseamnă.”

Tamango nu recunoștea pe nimeni, era imobilizat și speriat. Noaptea se târa jos din pat, de-l găseau în bătătură, sau chiar în stradă, dezbrăcat, cu pampersul sfâșiat și răni la coate și picioare. L-au și legat o perioadă.

Într-o zi, după câteva luni de „neconștiență”, Tamango a vrut să se ridice din pat. A căzut cu capul de „țiment” și a rămas acolo, de Aurica a zis că gata, e mort. L-a așezat pe pat, privindu-l speriată. Când s-a trezit, bărbatul i-a spus că a dat ochii cu morții.

Peste câteva săptămâni, a început să meargă, ajutat de copii și soție. Medicamentele l-au ajutat să-și „revină la vorbă”. L-au dus la „recuperări” o lună de zile la spitalul Filantropia și, în 2009, Tamango mergea singur în baston, se ducea la toaletă și chiar la privatizare.

**

Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le are Tamango din concerte e din 2007, la International Romani Art Festival (IRAF) din Timișoara. Pe atunci, Tamango și Elvis Romano, cântăreț și profesor de limba romani, fuseseră numiți consilieri onorifici ai Agenției Naționale pentru Romi, atrăgând atenția presei și notorietate festivalului. Ideea a fost a lui Ciprian Necula, un „țigan descurcăreț” cum i-a spus Tamango, care la 32 de ani este director executiv al KCMC, o organizație care luptă pentru drepturile grupurilor vulnerabile din România. Tot el l-a invitat să vorbească la Şcoala Națională de Studii Politice și Administrative, în cadrul campaniei S.P.E.R. – Stop Prejudecăților despre Etnia Romă.

Gruia Bumbu, pe atunci director al Agenției Naționale pentru Romi, spune că l-a ales pe Tamango pentru autenticitate. „Un adevărat om care reprezintă comunitatea romilor trebuie să reprezinte și modul lor de supraviețuire”, spune el. Tamango era romul tradițional care reușise în viață bazându-se pe „abilitățile sale de la Dumnezeu”, în ciuda vieții grele și a familiei numeroase.

IRAF a inclus în program și un concert cu Tamango și Rona Hartner la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță Timișoara („Popa Şapcă”), în fața a 300 de deținuți. Bumbu a fost bucuros să găsească un om care putea să transmită „un mesaj de schimbare” și să-i convingă pe deținuți că deși au greșit, viața lor nu se sfârșește acolo.

Pe Tamango îl legau amintiri dureroase de „Popa Şapcă”. Prin anii ’80, Aurica a furat niște porumb de la „colectivă”, cineva a pârât-o și s-au trezit cu miliția acasă. Tamango a spus că el a furat porumbul, ca să nu facă ea pușcărie și să rămână cei trei copilași pe drumuri. A stat șase luni la „Popa Şapcă”, de unde Aurica își amintește că îi scria: „Auricuțo, să ai grijă de copii. Să stai cuminte”. „Da, Tamango”, îi răspundea ea. „Nu duce nicio grijă. Sunt cu copilașii și n-o să plec nichieri. N-o să te părăsesc.”

A fost foarte emoționat în marțea aceea, după cum a povestit într-un interviu pentru televiziunea închisorii: „M-am înmoloșit, nu mai am știut nici aproape să cânt”. Când a intrat în închisoare, s-a dus direct în mijlocul deținuților și a fost primit în urale în timp ce le împărțea țigări. Înainte să se pună pe cântat, le-a spus: „Să nu gândiți că numai voi ați fost așa. Şi Tamango a fost așa”.

În timpul concertului, Tamango – un urs de 105 kilograme, în blugi, tricou negru cu inscripții aurii și ochelari de soare – s-a agitat de-i tremura burta. Rona Hartner, pe atunci gravidă, dansa și ea cu deținutele. Între două piese, Tamango mai strecura un sfat: „Mă scuzați că vă spun, dar nu e bine să fiți aici. E bine să fiți acasă, alături de familie. Şi să aveți lângă voi o sticlă de vin. Chiar dacă aveți numa’ un kil de cartofi, stați și vă uitați la nevastă cum face de mâncare, decât să fiți aici”.

***

În august 2010, Tamango era „perfect, gras, cum era el original”. Mergea în baston prin curte ca să se dezmorțească, mergea la „privatizare”. Nu-și mai prea amintea versurile pieselor, dar încerca să fredoneze; tot avea vocea inconfundabilă. Într-o noapte, când Aurica îi pregătea așternuturile pentru culcare, bărbatul s-a ridicat în baston și s-a prăbușit în nesimțire. Făcuse încă un accident cerebral. Nu-și mai luase medicamentele de o lună de zile, pentru că nu avuseseră niciun leu.

De atunci, lumea ursarului s-a despărțit definitiv de lumea vedetei înrăite.

Bărbatul bine, mereu îngrijit și parfumat, cu burta rotunda pe care bătea ritmul cu poftă, a dispărut, lăsând în loc un bărbat uscat de slab, cu mâna și piciorul drept immobile și uneori dureroase, care trebuie să fie împins întrun scaun cu rotile. Petrecerile, admiratoarele, concertele, muzica, toate sunt amintiri care-l fac să lăcrimeze. În sat, oamenii îl jelesc de parcă s-a sfârșit deja, plângându-l că „a fost pâinea lui Dumnezeu”.

Vocea hârâită de țigări, cu tonuri guturale, ca de urs, a dispărut. Se mai aude în jingle-uri, se mai aude pe albumele Shukar Collective, dar el nu o mai are. Când amorțește și vrea să fie mutat din pat, sau când vrea țigări, Tamango doar șoptește: „Aaah”.

Shukar Collective continuă în formula Handrabur, DJ Vasile, Rolf Onoienco și Sorin, cu fiul lui, Marius. Clasic a plecat la muncă în Spania, iar de Napoleon se spune că l-ar fi lăsat nevasta (veste care-l amuză pe Tamango). Busuioc a dat familiei niște bani când Malademna a apărut întro reclamă, dar n-a mai trecut prin Valea Plopilor din decembrie 2010. Spune că dacă ar fi reușit să se-nțeleagă cu Tamango și acesta nu s-ar fi îmbolnăvit, ar fi putut continua. Încă mai au înregistrări pe care le-ar putea transforma în piese noi.

Ţănicui n-a mai venit la Valea Plopilor din 2009, când s-a filmat documentarul HBO The Shukar Collective Project, regizat de Matei Alexandru Mocanu, admirator al formației. Ţănicui s-a alăturat atunci producătorilor și echipei de filmare în calitate de consultant. Spune că a învățat-o pe Aurica să-și negocieze onorariul, ca el să poată apoi să-și recupereze parte din ce îi datora Tamango. Aurica susține că nu-i datorau nimic și că Ţănicui a încercat să încaseze bani și de la ea, și de la producători. Filmul a fost lansat în 2010 și anul acesta a fost prezentat la mai multe festivaluri din străinătate. Tamango l-a văzut abia la un an de la lansare și s-a încruntat rău când l-a văzut pe Sorin spunând că nu împărțea banii corect.

Telefonul mobil e printre puținele amintiri ale vieții lui de artist. În agenda telefonului sunt zeci de nume străine, pe care familia nu le cunoaște. Aurica dă zilnic explicații și refuză invitații. Când sună și vorbesc în alte limbi, Aurica țipă: „Nu sunt Tamango!”.

Familia trăiește de pe-o zi pe alta. Pensia Handicapatei și ajutorul de însoțitor al lui Tamango abia plătesc facturile. Salariul onorific de 450 de lei de la Guerrilla întârzie mereu, spune Aurica. Pe de altă parte, Adrian Popescu, directorul de marketing, spune că i l-au acordat deși nu aveau nicio obligație și că toate plățile sunt la zi. Starea materială a devenit singurul subiect de presă legat de Tamango, și acela doar pentru tabloide.

În cei câțiva ani de succes, Tamango a adunat în jurul lui oameni care-i sunt alături și îl ajută cu bani, alimente, gânduri bune. Claudia Rădulescu, Claudiuța, cum o alintă el și Aurica, locuiește în Belgia și l-a cunoscut pe Tamango la concertul din Bruxelles. De atunci a ajutat deseori familia. Gabriela Mandache, Găbița, a ținut morțiș să-l întâlnească după ce a văzut pe net un clip în care Tamango stătea în căruță și-și povestea viața, rămânându-i de atunci prietenă. Flavius Buzilă, Flaviusică, solistul trupei Hara, i-a rămas și el alături. În aprilie 2011, Hara împreună cu Mihai Mărgineanu, Romano Boutique, Mahala Rai Banda și alți artiști, au lansat CD-ul Cântec pentru Tamango, lui revenindu-i profiturile din vânzări.

Apoi, pentru că anul ăsta Tamango împlinea 65 de ani și avea drept la pensie, Buzilă a vorbit cu primarul comunei Ghimpați, de care aparține Valea Plopilor, să-l ajute cu actele. Măcar să-și poată cumpăra compensat medicamentele, care trec de 250 de lei lunar. Tot căutând o formă de venit stabil pentru familie, Buzilă l-a întrebat pe primar dacă nu le poate acorda un ajutor social. Răspunsul a fost că pentru asta, Tamango și Aurica trebuiau să fie căsătoriți legal.

Așa că pe 1 iulie 2011, curtea căsuței din Valea Plopilor s-a umplut de copii, nepoți și vecini, plus lăutari și o echipă de filmare de la CanCan TV, emisiune tabloidă difuzată atunci pe B1 TV, care prinseseră întâmplător vestea. Tot evenimentul a fost o brambureală, cu mireasa trimisă la magazin să cumpere pahare de plastic. Cei de la televiziune promiseseră că se ocupă de mâncare și băutură, dar au adus doar trei farfurii de friptură, două sticle de șampanie și un tortuleț. Nunta n-a durat nici trei ore, a adus familiei 10 milioane, dar i-a lăsat un gust amar Auricăi pentru că nu și-a putut omeni invitații.

***

Pe 9 septembrie 2011, Tamango a împlinit 65 de ani. Aurica l-a scos în curte și l-a bărbierit. Vanesa, nepoata cu păr portocaliu, și Bucovina, altă nepoată care locuiește temporar la ei, și-au înnodat bluzele și i-au dansat din buric bunicului, pe cântecele ursărești de pe Bear Tamers Music. Leonard, nepotul cu codiță blondă, a scos tobele din casă, s-a așezat turcește și le-a ținut ritmul fetelor. Tamango i-a privit atent și mulțumit.

După-masă, au venit și Desdemona, fiica cea mare, cu soțul și cei patru copii. L-a sărutat pe Tamango și i-a urat „La mulți ani! Să dea Domnu’ să mai trăiești încă 10 ani”. Claudiuța a sunat din Belgia să-i ureze la mulți ani. Tamango a ascultat-o, a lăcrimat și i-a șoptit gros: „Te pup”. Flaviusică promisese că o să vină cu primarul și cu televiziunea să-l felicite și să lămurească povestea cu pensia, dar n-a mai ajuns din cauza unui concert în București. I-a trimis însă fructe, prăjituri și niște bani și a promis că vine curând.

Cel mai frumos cadou l-a primit de la Găbița, care i-a adus multe pene de păun, să și le pună la pălărie, și un papagal. Ştia că pe vremuri Tamango i-a cumpărat lui Gigi Ministru niște colivii cu papagali, dar după ce a căzut la pat, vecinii superstițioși i-au spus Auricăi să le dea drumul păsărilor, că poartă ghinion. I-au așezat noua colivie pe lada patului. Când papagalul cântă, Tamango râde și dă din buze, ca și cum ar vorbi cu el. ●

* Vrei să ne sprijini să mai facem astfel de texte? Îți lipsește DoR #7.1 din colecție? Cumpără-l din shop.

15 comentarii pentru "Împăratul Văii Plopilor"

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți mai placă:
[TIFF 2016] Mihai Chirilov, despre TIFF la început, la 15 ani și alegerile dintre

Am stat de vorbă cu Mihai Chirilov, directorul artistic al TIFF, despre cum a crescut festivalul în 15 ani, despre…

Ce vei găsi în DoR #16

Tema DoR-ului de vară este „Altă imagine”, așa că multe dintre textele pe care le-am publicat sunt despre încercarea…

Ce poți citi în DoR #19

DoR #19 are ca ca temă „noi începuturi” și nimic n-o ilustrează mai bine decât produsul în sine: un alt format,…