Te abonezi și câștigi: Cărțile din 2016 (I)

Februarie e luna cadourilor pentru abonații DoR. Pe lângă abonamentul obișnuit (4 reviste în decursul unui an…

Februarie e luna cadourilor pentru abonații DoR. Pe lângă abonamentul obișnuit (4 reviste în decursul unui an + un cadou la fiecare număr), de pe 1-29 februarie premiem printr-o tombolă atât abonații noi, cât și susținători deja abonați, cu cărți de la prietenii noștri de la editurile Publica și Vellant.

Le-am citit și noi înainte să le trimitem către voi și iată un prim episod de micro-recenzii. Continuăm săptămâna viitoare. Nu uitați că vă puteți abona aici.

Carti toate DIY 580px

Statut și anxietate
Alain de Botton, Editura Vellant

Filosoful britanic Alain de Botton face ce știe el mai bine: ia teme ancestrale, pune un reflector modern peste ele și le explică prin prisma contextului istoric și antropologic. A făcut-o cu dragostea, fericirea și religia, printre altele, și în această carte o face cu statutul social, adică modul în care se percep și sunt percepuți oamenii. Reflectorul modern este anxietatea. Oamenii sunt atât de condiționați să își dorească un statut impresionant – să fie bogați, influenți, iubiți – încat suferă constant de anxietatea că nu sunt suficient de buni pentru a merita recunoaștere socială.

Tema este de fapt un pretext pentru a vorbi despre modul în care au evoluat clasele sociale și diferitele școli de gândire despre care dintre ele este mai utilă societății (eterna dispută „muncitorii sunt mai valoroși pentru că sunt productivi” versus „bogații sunt mai valoroși pentru că prin consum produc locuri de muncă și nevoia de producție”, adică ceea ce în politică se numește stânga și dreapta). Pentru că din aceste clasificări au rezultat valoarea și statutul social aferent. Anxietatea apare în peisaj, spune de Botton, abia când, datorită progresului economic occidental, sărăcia nu mai este o problemă de viață și de moarte, dar oamenii se simt, paradoxal, tot mai săraci și mai înfricoșați de perspectiva sărăciei.

Anxietatea e însă și motorul progresului, pentru că teama de eșec este cea care ne face să muncim mai mult: „Anxietatea statutului social este prețul pe care îl plătim pentru acceptarea unei diferențe publice între o viață de succes și una nereușită.” (Georgiana Ilie)

*

Piesă cu piesă
David C. Robertson cu Bill Breen, Editura Publica

Piesa LEGO este cea mai iconică jucărie din lume – s-a pierdut șirul exemplarelor împrăștiate pe glob, pe sub canapele și în aspiratoare, ca să nu mai zicem că nimeni nu a putut vreodată să numere câte crize de isterie au provocat adulților care au călcat pe ele în picioarele goale. Dar nu despre virtuțile de design ale piesei este cartea, ci despre modelul de management al companiei LEGO, care i-a permis să transforme anodina cărămidă din plastic colorat în jucăria secolului.

Spre deosebire de Apple (a cărei putere de inovație a venit de un singur om, Steve Jobs, care avea putere absolută asupra produselor) sau Google (care le permite angajaților să lucreze la proiecte personale pentru a încuraja inovația), LEGO merge pe o combinație de sistem de management clasic (ierarhic, cu șefi) și descentralizare a inovației astfel încât să nu depindă vital de niciun om. „Inovație inside the box”, îi spun ei.

Începând de la cum a fost inventată piesa LEGO și ajungând până azi, când compania sare pe toate trendurile geeky care o fac populară și printre copii, și printre adulți care dau în mintea copiilor, cartea demonstrează că cele două legi care guvernează managementul LEGO sunt: să inspire creativitatea și jocul copiilor în orice mod posibil și să facă asta depășind în inovație orice altă companie din lume. (Georgiana Ilie)

*

Jony Ive: Geniul din spatele celor mai importante produse Apple
Leander Kahney, Editura Publica

Dacă ești fan al produselor Apple, ar trebui să știi cine e Jony Ive. Iar dacă ești un împătimit a ceea ce înseamnă designul de produs, de asemenea. Jony Ive, Chief Design Officer la Apple Inc., este cel care a făcut iPhone-ul, iPad-ul și MacBook Pro-ul sau Air-ul să fie atât de greu de lăsat din mână. Cu șeful și partenerul lui, Steve Jobs, Ive a împărtășit cel puțin două lucruri esențiale, care i-au plasat pe aceeași lungime de undă: dislexia (o tulburare de învățare însoțită de un nivel foarte ridicat de creativitate și de un mod inovator de a rezolva problemele) și convingerea că „designul nu este doar ce se vede și cum se simte. Designul este modul cum funcționează un produs”, după cum spunea chiar Jobs.

Încă din facultate, Ive a dovedit o rigoare și o disciplină care i-au uimit pe profesorii săi. Când colegii lui făceau șase prototipuri ale unui produs, el realiza o sută, și a transformat acest stil de lucru într-o religie. În mod paradoxal, lui Ive nu îi plăceau computerele, până când a descoperit primul Mac, iar la Tangerine, firma pe care a înființat-o la puțin timp după absolvire, împărțea unul împreună cu cei doi colegi ai săi. Până în 1992, când s-a alăturat Apple, Ive a proiectat de la telefoane pentru Sony, până la unelte electrice pentru Bosch și echipamente pentru Goldstar.

Însă dincolo de a reda foarte minuțios viața și traseul profesional al lui Ive, acesta nu e deloc un simplu volum biografic. Leander Kahney este și editorul Cult of Mac, un website de știri dedicat în întregime universului Apple și autorul altor trei bestseller-uri pe aceleași teme, iar Jony Ive: Geniul din spatele celor mai importante produse Apple e o ușă deschisă către laboratorul de design al Apple, un spațiu altfel interzis până și angajaților companiei. (Sorana Stănescu)

*

Pe uscat sau cu paharul plin. Călătoriile unui băutor.
Lawrence Osborne, Editura Publica

„Oamenii au nevoie de baruri la fel de mult cum au nevoie de oxigen sau de cămăși”, pare a fi crezul lui Lawrence Osborne. El sigur are, așa că în fiecare seară, de la ora 18:10, își ocupă locul pe un scaun înalt, în fața unui pahar – de gin, de scotch, de vodcă sau de arak, depinde de țara în care se află. În colecția de eseuri Pe uscat sau cu paharul plin, te poartă prin barurile lumii, mai ales prin cele din țări islamice unde băutul e interzis: pornește din Italia, unde dă 40 de euro pe un gin, te duce în Liban, singura țară arabă cu o cultură a vinului, într-un bar din Beirut unde bea o vodca martini „sărată ca apa de mare rece de pe fundul unei stridii”, sau pe străzile din Oman, unde petrece un prim revelion non-alcoolic de la 13 ani, în ciuda căutărilor disperate după ceva de băut până aproape de miezul nopții.

Osborne știe că bea prea mult și nu-și cere scuze pentru asta. O face pentru că e parte din el – vine din moștenirea irlandeză și din copilăria cu părinți alcoolici. Dar de ce caută alcool în locuri unde e interzis? Încearcă, spune el, să se vindece de un „episod de exces”, și să vadă dacă non-băutorii au ceva să-l învețe.

Dincolo de modul în care se raportează aceste locuri la alcool, Osborne caută contextele sociale, istorice și religioase care au dus la restricții. Astfel că băutul, căruia îi dă valențe filosofice, e doar pretextul de a intra în lumi și culturi pe care le vede ca total opuse și de a încerca să le descifreze: Ce e diferit în modul cum văd lumea cei din lumea islamică, față de occidentali? Ce câștigi atunci când nu bei? Te distanțează băutura de tine sau te ajută să vezi cine ești cu adevărat?, sunt câteva din întrebările pe care și le pune de-a lungul escapadelor sale.

Faptul că reușește (aproape) de fiecare dată să găsească ceva de băut în cele mai abstinente societăți arată că răspunsurile nu sunt întotdeauna albe sau negre – pe uscat sau cu paharul plin – ci undeva la mijloc. „Cele două stări, de îmbibare și abstinență: pendulăm între ele. Probabil orice băutor visează la propria-i prohibiție și orice abstinent, musulman sau creștin, visează să bea ceva, cândva. Nu poți să știi. În mod sigur, toate lucrurile sunt dialectice.” (Andreea Giuclea)

*

Efemeride
Irvin D. Yalom, Editura Vellant

Irvin Yalom e unul dintre cei mai prolifici psihoterapeuți scriitori, iar Efemeride e cea mai recentă confruntarea a lui cu cele patru lucruri date din existența fiecăruia dintre noi: moartea, libertatea, lipsa de sens și izolarea.

Povestirile sunt frânturi de conversații cu pacienți comentate ca o transmisiune sportivă: le citim accesând în același timp mintea psihoterapeutului, una blândă, curioasă și hotărâtă să rezolve problema celui cu care conversează. Majoritatea se reduc la fricile noastre primare – în special frica de irelevanță, de a fi trăit viața greșită și de moartea care anulează orice posiblitate de a mai face o schimbare. Naturalețea cu care Yalom tratează subiectul morții cu pacienții lui — inclusiv a morții lui iminente — e dezarmantă. Le-o prezintă tuturor ca pe un final care doare, mai ales pentru că șterge imediat o viață de amintiri și de memorii pe care am stocat-o nu doar în minte, dar și în fotografii, în cutii și în orice memento de care nu ne putem despărți. În același timp, insistă că „dacă anticipăm sfârșitul, poate îmbrățișăm prezentul cu mai multă vitalitate.”

Împăcați cu spectrul morții, spune Yalom, putem să ne concentrăm pe viață. Așa își vede rolul în viața celor pe care îi consiliază: dacă pot împreună să identifice ce blochează o viață mai bună de la a fi trăită, e important să dea acei bolovani la o parte. Știe că adesea nu ne găsim timpul și curajul de a face asta și aici intervine el, să ne țină de mână până acceptăm ideea lui Socrate că o viață care nu e examinată, nu merită trăită.

Însă examinarea aduce cu sine crearea unei narațiuni uneori mai simple decât curgerea vieții, o narațiune căreia îi rezistă chiar și unii dintre pacienți. Yalom nu e cheia lor de boltă și psihoterapeutul matur înțelege asta: înțelege că va pierde dintre clienți pentru că ei nu vor să se ajute, înțelege că nu totul depinde de el și înțelege — chiar dacă îl frapează adesea — că vindecarea, dacă îi putem spune așa, nu se produce întotdeauna în relația din cabinet, ci undeva în afară, în vâltoarea vieții. (Cristian Lupșa)

*

Nu genul ăla de fată
Lena Dunham, Editura Publica

Prin clasa a VI-a, a VII-a, mergeam la un „cenaclu de ziaristică” în Ploiești, orașul meu natal. În fiecare duminică dimineața ne întâlneam într-o sală dintr-un Palat al Culturii aflat permanent în renovare. În timp ce-mi așteptam rândul ca să citesc ce scrisesem în săptămâna respectivă, aveam în față un perete pe care era scris un vers (parafrazat) din Nichita Stănescu: „Să nu-i lăsăm pe tineri să ne repete viața”. Scriam despre mine în textele mele, dar era greu ca cineva să-și dea seama de asta pentru că nu o făceam direct. Dacă sufeream pentru că mama și tata nu se înțelegeau, textul nu era despre asta, ci coceam o adunătură de cuvinte complicate și formulări criptice ca să nu vorbesc despre ce se întâmpla de fapt.

În Nu genul ăla de fată, Lena Dunham arată că e în regulă să vorbești liber despre greșeli, despre momente rușinoase, despre eșec, despre dorințe și despre refulare. Despre toate episoadele care ne formează, despre realitatea care nu e roz, nici neagră, ci cu mai multe nuanțe și întrebări decât clarități.

Cartea te poartă cu asumare și amuzament prin viața ei. De la copilăria și adolescența din Brooklyn (prima îndrăgostire pe chat, primele semne de anxietate) la perioada facultății (când a studiat Creative Writing, a experimentat sexul, nesiguranța, dormitul platonic și „te iubesc”-ul fără răspuns) și până la primele ei filme, Creative Nonfiction și Tiny Furniture, urmate de serialul Girls, pe care l-a creat, scris, regizat și co-produs și în care a jucat și rolul principal. Serialul i-a adus două Globuri de Aur și premiul Directors Guild of America pentru realizări în regia de comedie, acordat pentru prima oară unei femei.

Dunham scrie și despre lucruri grele, cum ar fi „o întâlnire sexuală pe care nimeni nu o poate clasifica precis”, viol și gândul la viol, frici mici și mari care au dus-o la terapie de la vârsta de opt ani sau atracția conștientizată pentru un tip de bărbați pe care ea însăși îi numește „nemernici”.

Cartea nu are o desfășurare cronologică, ci e împărțită pe bucăți de viață și teme care îi ocupă mintea. Dunham scrie dezinvolt, structurat, cu o înțelepciune aplicată retrospectiv și reușește să creeze un sentiment de apropiere între cititor și propriul bagaj de experiențe stânjenitoare. Am avut de câteva ori impulsul să-mi deschid un Excel și să pornesc, ca și Dunham, liste peste liste de „Întâmplări intime rușinoase”, „Lucruri pe care le-am învățat de la mama/ tata” și „E-mailuri pe care le-aș trimite dacă aș fi puțin mai nebună/ nervoasă/ curajoasă”. (Irina Tacu)

*

Mitologii
Roland Barthes, Editura Vellant

Între 1954 și 1956, semioticianul și criticul literar francez Roland Barthes a adunat mai multe eseuri sub cupola mitologiei. Cartea a apărut în 1957, simbolic vorbind, pe raftul literaturii de stânga. Autorul scrie despre falsele valori ale burgheziei franceze, pe care o critică prin folosirea unui limbaj subversiv, iar cititorului nu-i rămâne decât să caute cu grijă semnificația cuvintelor. Tonul lui Barthes e sarcastic și în același timp prietenos, căci miturile vieții cotidiene nu-s deloc insipide sau foarte serioase.

Ce are a face o carte despre moravurile din Franța anilor ’50 cu România din 2016? Înainte de toate, noi am putea citi volumul cu creionul în mână și cu televizorul pornit, ca să găsim elementele de actualitate. Pe când răsfoia ziare sau vedea filme, lui Barthes îi veneau idei de teme pentru eseuri. Așa a pus pe hârtie, printre altele, Scriitorul în concediu și Saponide și detergenți.

În primul text, Barthes nimicește oarecum mitul scriitorului, pe care și noi îl cam divinizăm. Amintește un articol din Le Figaro, cu fotografii ale mai multor autori surprinși în momentele lor de libertate. Unul dintre ei, André Gide, citea până și în vacanță. „Ceea ce pare s-o surprindă și s-o încânte mai întâi pe această burghezie”, zice Barthes, „este lărgimea propriilor ei vederi atunci când admite că scriitorii sunt și ei niște oameni care își iau concediu ca toată lumea”. Din Saponide și detergenți, am aflat că în septembrie ’54, la Paris, a avut loc Primul Congres Mondial al Detergenței (sic!). Atunci, se pare că Omo a fost umanizat, adică a trecut de la nivelul de produs care ucide murdăria, la cel de detergent care alungă impuritățile și se comportă precum un erou. În genere, „legenda implicită a acestui gen de produse”, scrie autorul, „se sprijină pe ideea de modificare violentă, abrazivă, a materiei: factorii răspunzători sunt de ordin chimic sau mutilant”. (Medeea Stan) ●

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Lansăm #17 cu DoR Live à la Cluj

Evenimentul este sold-out // Miercuri, 17 septembrie, revista prinde viață. Lansăm Decât o Revistă #17, numărul…

Te abonezi și câștigi: Ecotrend Mall

Cadou de azi vine de la Ecotrend: dulceață și sirop de căpșuni, dulceață de nuci și magiun de prune, toate făcute…

Fii supereroul 102%. Susține poveștile bune.

Te hipercalifici în funcția de erou redirecționând cei 2% din impozitul pe venit către Media DoR, asociația non-profit…