Tensiune și tradiție în Ciocănești

Cum se schimbă viața unui sat când ajunge în toate topurile turistice?

Casa Leontinei Țăran, prima care a fost decorată pe exterior cu motive tradiționale.

Una dintre destinațiile aproape evidente din Bucovina e satul Ciocănești, la 22 de kilometri de Vatra Dornei, renumit pentru ouă încondeiate și case încondeiate, o tradiție care l-a plasat în 2017 în top 10 cele mai colorate destinații Lonely Planet din Europa.

Am vrut să vedem cum arată satul care s-a autointitulat în 2004 „comună-muzeu” printr-o hotărâre de consiliu local, dar pentru care primarul actual refuză să obțină titlul de stațiune turistică de interes local – care i-ar aduce puncte în plus în cererile de finanțare – până  nu va fi gata drumul, deși alte criterii le îndeplinește. Și am vrut să înțelegem cum a prins această tradiție a împodobirii caselor, care există doar de la sfârșitul anilor ’50.

Am descoperit un loc plin de nuanțe, cu un puternic narativ turistic, prins între presiunea de a conserva tradiția și nevoia de a fi la zi cu legislația și cu cerințele turiștilor, unde totul e făcut cu cele mai bune intenții, doar că uneori asta nu e suficient.

Iar cel mai puternic am simțit tensiunea la pensiunea unde am stat, a doua construită în sat, în 2008, unde micul dejun era gândit pe nevoile și obiceiurile oamenilor de la munte: cârnați, slănină, kaiser, ouă, pe care ne simțeam vinovați să le lăsăm în farfurie știind cu câtă bucurie ne fuseseră oferite, dar pe care nici nu le puteam mânca din obligație, când noi jinduiam la ceva mai ușor. Dar cum spui asta fără să jignești, când tu, turistul, nu cumperi doar un serviciu pe care ți-l livrează un angajat, ci ești servit chiar de proprietar, pentru care acel business e toată viața și priceperea lui?

Ne-am dat seama repede că Gheorghe Țărănel, proprietarul pensiunii, nu poate scrie și proiecte pe fonduri europene, face contabilitate și design interior, și freza și lemn pentru gard la fel de bine. Ceva din lista asta n-o să iasă. Cel mai aprig efort al lui e acela de a ține pasul cu toate cerințele birocratice și legislative: să știe că acum are voie să lucreze legal cu zilieri (dar nu mai mult de 90 de zile pe an cu unul), că e obligatoriu să schimbe casa de marcat (e a treia pe care o are în 10 ani) sau cum funcționează protecția datelor personale (a fost singurul loc unde ne-am cazat de când e GDPR în vigoare, care ne-a cerut acordul de prelucrare a datelor și ne-a zis cum vor fi folosite).

Deciziile de investiție sunt dictate de urgența nevoii, nu de o strategie pe termen lung. Cuptor gastronomic, care poate pregăti 100 de porții simultan, nu amenjarea curții. E o matematică continuă dacă să-și pună POS pentru plata cu cardul (turiștilor le-ar fi mai ușor, dar el ar trebui să plătească abonament lunar de aproximativ 20 de euro, chiar dacă ar avea o lună întreagă fără clienți) sau ce firmă de cablu să aleagă ca să aibă multe posturi în toate camerele, fără să plătească receivere pentru fiecare. Pensiunea lui e mai mare decât majoritatea din sat, dar prea mică ca să conteze în ochii agențiilor de turism, care au nevoie să poată caza autocare întregi, adică 40-50 de persoane. Și, deși colaborează el bine cu alte pensiuni din sat, încât să acopere nevoia, turiștii nu vor să se împartă, ci să stea toți în același loc. (Citește aici mai mult despre provocările lui Gheorghe Țărănel și despre presiunea pe care o simt și alți meșteri populari din Ciocănești.)

Cam la fel ca satul: are prea puțini locuitori ca să depună un proiect de canalizare pe fonduri europene (ar trebui să aibă echivalentul a cel puțin 2.000 de locuitori, ori el are 1.400), iar prin Programul Național de Dezvoltare Locală (care ar trebui să finanțeze infrastructura în mediul rural) a fost declarat neeligibil. Costul canalizării doar pentru satul Ciocănești ar fi două milioane de euro. Cât bugetul comunei, adică satele Ciocănești și Botoș, pe doi-trei ani. Pentru că până acum nimic n-a funcționat, iar tehnic proiectul e destul de complicat (comuna e tăiată de un capăt la altul de un drum național și de Bistrița Aurie, iar casele sunt răsfirate), primarul încearcă să convingă autoritățile că soluția sunt ministațiile de epurare care să deservească cel mult o sută de persoane. Pentru prima, din fonduri proprii, demersurile sunt începute.

„Vreau doar să fie totul la locul lui”, spune Radu Ciocan, fost inginer de mine acum la primul mandat, despre care oamenii din sat spun că mai puțin vorbește și mai mult face. Autorizații de funcționare școala are, iluminat și apă potabilă sunt, drumul, în sfârșit, e în lucru. Asfaltul e cu atât mai important, cu cât e legătura cea mai directă dintre Bucovina și Maramureș și ar putea astfel crește șansele Ciocăneștiului de a primi turiști. Urmează un centru de sacrificare a animalelor, un fel de abator mai mic (ca oamenii să nu mai meargă zeci de kilometri cu animalele vii până la oraș, dacă nu vor să le taie ei acasă), și speră și la o mică făbricuță de lactate, împreună cu Asociația Crescătorilor de Animale din zonă. Privind la dezvoltarea satului din ultimii 20 de ani, pare că în responsabilitatea lui a ajuns crearea infrastructurii – cumva, de el depinde ca satul să prospere din turism, singura alternativă reală care le-a rămas oamenilor, după ce minele s-au închis, iar pădurile sunt exploatate de firme internaționale.

Gheorghe Tomoiagă, predecesorul său, a fost ideologul: a înființat în 2002 festivalurile care sunt acum principala sursă de turiști: cel al încondeierii ouălor, al păstrăvului și al plutăritului în august și a dat recomandarea ca toate casele noi să aibă și ele brâu cu motive tradiționale, așa cum au casele vechi. E recomandare, nu e chiar obligație și primăria nu condiționează de asta eliberarea autorizațiilor de construcție, dar ține mult să fie respectată. Ca încurajare, îi premiază cu 200-250 de lei pe proprietarii care-și fac brâie pe casele noi și le dă vopsea celor care își reîmprospătează culorile pe casele mai vechi.

Tomoiagă este fiul celui care a început acest meșteșug și a făcut el însuși asta ani buni, înainte să intre în primărie. Brâiele se numesc „pui”, deși nimeni nu poate explica de unde și replică motivele tradiționale de pe costumele populare. Ce e azi tradiție sfântă în Ciocănești a început la sfârșitul anilor 1950, când o femeie își refăcea fațada de la casă și a vrut ca exteriorul să fie la fel de decorat ca interiorul, unde avea ștergare, covoare și costume populare. Așa că i-a cerut meșterului să imprime pe fațadă modele de pe costumul popular. Apoi toată lumea a început să facă asta.

Muzeul de etnografie, în care fiecare cameră reconstituie câte un meșteșug local: mineritul, creșterea animalelor, fierăritul, plutăritul, țesutul.
Muzeul de etnografie, în care fiecare cameră reconstituie câte un meșteșug local: mineritul, creșterea animalelor, fierăritul, plutăritul, țesutul.

Unele tradiții, cum ar fi plutăritul, o să dispară și toată lumea e conștientă de asta, deși singurii care o spun sunt ultimii plutași. Plutăritul era o metodă veche de a transporta pe Bistrița lemn de la Prislop, din munte, la Vatra Dornei, pentru a fi exploatat. Nu se mai folosește de la sfârșitul anilor ’70, dar a fost reînviat în scop turistic o săptămână, vara, pentru festival. În ultimii ani, din cauza adâncimii prea mici a apei, plutele se împotmoleau și trebuiau aduse la mal cu tractorul. Vasile Morar, 78 de ani, care a făcut asta în tinerețe, nu e nostalgic. El știe cum ar trebui să fie plutăritul și că ceea ce au primit turiștii n-are nicio legătură, dar satul ar pierde o mare atracție turistică dacă la vară n-ar mai avea loc.

Alte tradiții pot însă să reînvie, dacă au contextul potrivit. Primarul actual a transformat școala din Botoș (care s-a desființat din lipsă de copii) în Centrul de tineret „Casa Șezătorii”, unde într-o cameră sunt calculatoare pentru copii și în cealaltă – patru războaie de țesut recondiționate, unde patru femei din comună torc, țes și împletesc pentru turiști, reușesc să mai și vândă câte ceva, își pun la un loc modelele și în fiecare vineri țin ore cu elevii. Practic, orele de „lucru manual” în loc să aibă loc la școală, au loc la Casa Șezătorii. Două dintre doamnele de acolo sunt deja vedete – au apărut pe la toate televiziunile, au aproape 5.000 de prieteni pe Facebook, iar când vor să-ți arate câte un model mai special pe care l-au făcut, scot telefonul.

Nimeni nu știe să zică exact câți turiști au fost anul trecut în Ciocănești. Nici măcar Țărănel, care are toate fișele de cazare, dar nu a avut curiozitatea să le numere. Numărătoarea oficială e dată de biletele vândute la muzeu (aproximativ 2.000 în 2018), doar că exact la festivaluri, când vine cea mai multă lume, intrarea e liberă.

Totul e făcut cu bună-credință, dar mai e de lucrat la strategie și la amplificare. La a pune toate resursele la un loc și a le transforma în ceva sustenabil, tot timpul anului. Doar că nu are cine. Primăria are 16 angajați cu totul, iar cea care păstrează cel mai fidel istoria locului și informația de actualitate (număr de turiști, contactele femeilor care încondeiază sau al celor care fac brâiele) e muzeografa, și e una singură.

I-am întrebat pe Gheorghe Țărănel, 48 de ani, și pe soția lui, Elisaveta, 40,  ce i-ar ajuta sau de ce ar avea nevoie ca să-și facă mai bine munca. El și-ar dori să învețe cum să se promoveze mai bine. Simte că ceva îi lipsește și încearcă să vină cu servicii noi, cum ar fi tabere pentru copii, doar că nu e totul așa de simplu. Și-a contactat foști clienți profesori de prin țară și le-a trimis oferte cu prețuri bune, doar că le-a trimis iarna, ori taberele și excursiile se cam hotărăsc din septembrie. Ea și-ar dori să învețe mai mult în domeniul gastronomic, mai ales pentru evenimente, o sursă importantă de clienți pentru ei. „Oamenii vor tot sarmale, dar vor și fine dining. Să arate altfel decât le punea mătușa în farfurie la căminul cultural, dar să aibă același gust”, a completat-o bărbatul.

Citește aici cum împacă tradiția, turismul și nevoile traiului de zi cu zi câțiva ciocăneșteni, povestit chiar de ei. Bonus: afli cum se încondeiază un ou.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*