Teoria pașilor mici

În lupta pentru locul 1 mondial, Simona Halep s‑a întrecut mai ales pe sine.

Simona Halep privea în jos, la prosopul alb cu care își ștergea brațele de transpirație. Pe banca verde de lângă ea tocmai se așezase antrenorul Darren Cahill, pe care îl chemase din tribună pentru o scurtă discuție. A privit‑o și a bătut‑o scurt pe genunchi.

– OK, nicio problemă, reset, i‑a spus în engleza sa cu accent australian.

Era martie 2017, în sferturile turneului de la Miami și Halep, numărul 4 mondial, juca cu Johanna Konta, o britanică aflată pe locul 11. Era atât de cald că, în pauze, jucătoarele își puneau pe umeri prosoape scufundate în gheață. Halep câștigase cu 6–3 un prim set în care comentatorii au spus că britanica nu joacă prost, dar nu are ce să‑i facă româncei, care strălucește. Avusese o șansă să câștige, la 5–4 în setul doi, dar Konta s‑a strecurat în tie‑break. Simona a făcut două duble greșeli la serviciu, a pierdut setul, iar meciul a ajuns în decisiv.

– Sometimes I need energy, i‑a răspuns Simona. („Uneori am nevoie de energie.”)

Își ștergea fața cu prosopul, așa că din următoarea replică, camerele de filmat au prins doar:

– Cer prea mult.

A oftat adânc.

– Așa e caracterul meu.

S‑a întors spre geanta cu rachete care stătea între ea și Cahill și a tras cu gesturi nervoase de fermoare.

– I’m so bad. („Sunt atât de praf.”)

A scos o rachetă nouă, un Wilson cu rame roșii‑negre.

– Ridicol de praf.

Bărbatul de 51 de ani a privit‑o calm de sub cozorocul șepcii albastru deschis.

– Și cum o să rezolvi asta?

Simona a ridicat din umeri.

– Nicio șansă!

În timp ce scotea racheta dintr‑o țiplă de plastic, și‑a enumerat greșelile, fără să‑l privească. Cahill i‑a reamintit că jucase bine până atunci.

– Poți să nu‑ți mai dai nicio șansă, dar eu n‑o să fac asta.

– Mereu complic lucrurile.

– Ai o șansă să schimbi ceva. Ai mai fost în momentul ăsta de multe ori, și de cele mai multe ori ai pierdut. Acum ai șansa să schimbi lucrurile. Ține de tine, tu decizi ce vrei să faci aici: poți să urmezi calea asta și e în regulă, sau poți să respiri adânc, să îți pui prosopul pe cap și să încerci să te îmbunătățești în astfel de situații. E simplu. Depinde de tine. Vine din interior.

Conversația în care Cahill îi reamintea că principala luptă pe care o dă pe teren e cu ea, nu cu adversara, avea loc la trei luni de la debutul unui nou sezon în care Halep pornea cu așteptări mari, ale ei și ale celor care o priveau de acasă.

Avea 25 de ani și venea după trei ani în care nu coborâse din top 5 decât pentru câteva săptămâni, în care câștigase 14 turnee WTA și ajunsese într‑o finală de Grand Slam, cel mai important turneu în tenis. Era cel mai popular sportiv din România, cu cele mai mari câștiguri, cei mai mulți fani și o listă lungă de sponsori. Atrăgea copii pe terenurile de tenis și spectatori în fața televizoarelor și în tribune.

Nu câștigase încă vreunul din cele patru Grand Slamuri anuale, și o parte din fani începuseră să‑și piardă încrederea că va reuși vreodată. Avusese victorii impresionante, trâmbițate la televizor și pe Facebook, dar și înfrângeri catalogate drept rușinoase. Era apreciată de fani și specialiști pentru tenisul variat și fluid, axat pe viteză, dar și criticată pentru că servea slab, schimba des antrenorii și ceda sub presiunea momentelor importante.

Pregătise noul sezon în Australia, acasă la Cahill, antrenorul alături de care spera să câștige primul Grand Slam, poate și locul 1 mondial. Plecase încă dinainte de Crăciun, pe care de obicei îl petrecea cu familia la Constanța. Testele de compoziție corporală și masă musculară ieșiseră bine. Era pregătită.

Doar că în primele meciuri, o victorie și‑o înfrângere la Shenzen, în China, a simțit dureri la genunchiul stâng. Reapăruse o tendinită mai veche, care o împiedica să sprinteze dintr‑un colț în altul al terenului. Era cea mai rapidă din circuit, dar nu‑și putea folosi viteza. Înainte de Australian Open, primul Grand Slam al anului, a făcut tot ce‑a putut să joace: a luat antinflamatoare, iar în primul meci a cerut o pauză medicală. A luat și o pastilă. O durea prea tare și a pierdut. După încă un turneu de la care s‑a retras din cauza durerilor, a luat o pauză. La final de martie, simțea lipsa meciurilor, coborâse pe 5 în clasament și se întreba dacă mai poate termina anul în primele opt, ca să se califice la Turneul Campioanelor.

Venise să joace la Miami, primul turneu pentru care s‑a simțit din nou pregătită fizic. Asta încerca și Cahill să‑i reamintească în dialogul de pe bancă: să‑și dea timp, ca să‑și regăsească și încrederea. Era atleta mai bună.

Simona l‑a privit.

– Chiar crezi că pot câștiga meciul ăsta?

– Absolut.

– Dacă nu l‑am câștigat în setul doi, când am avut atâtea șanse…

Cotrobăia în geanta roșie după o pereche de șosete.

– N‑ai făcut totul greșit. Ai avut câteva duble greșeli, ea a lovit bine, a fost un pic mai curajoasă în momentele importante. Asta vreau să faci și tu. Fii curajoasă!

Simona s‑a aplecat să‑și schimbe șosetele, continuând să se plângă de cum a servit.

– N‑o să mă cert cu tine, OK? Trebuie să ai o conversație cu persoana de pe umărul tău, nu cu mine. Pentru că eu nu pot să răspund la întrebările astea, doar tu poți. Ai șansa să repari lucrurile. Mai ai o oră de tenis pe care poți s‑o transformi într‑o luptă fizică. Tu ești o atletă mai bună, transformă meciul într‑un concurs atletic. Dacă faci câteva greșeli, nicio problemă, dar joacă în condițiile tale. E timpul pentru o schimbare.

A încurajat‑o din nou cu o bătaie scurtă pe genunchi, apoi s‑a întors în lojă, lăsând‑o singură. Simona a privit câteva secunde în gol. Time, a anunțat arbitrul. Simona s‑a ridicat, și‑a luat racheta și s‑a întors pe teren. A reușit să câștige primul game din setul decisiv, salvând patru mingi de break, dar n‑a fost suficient. A pierdut setul cu 6–2.

Apoi l‑a pierdut și pe Cahill.

_

Șase săptămâni mai târziu reușea să ajungă în prima finală a anului, la Madrid, turneu pe care îl câștigase în 2016. Juca cu Kristina Mladenovic, o franțuzoiacă cu un cap mai înaltă, poreclită Kiki, aflată deja la a patra finală a anului.

Simona a câștigat primul set, revenind după ce‑a fost condusă cu 5–3. În setul doi, la un game de victorie, a primit un lob aproape de linia de fund, în colț. Deși a ajuns la minge, n‑a reușit să direcționeze reverul în teren și a pierdut un al doilea punct pe care și comentatorii se așteptau să‑l câștige. S‑a întors cu spatele spre fileu și a trântit racheta de zgură. Când a ricoșat, i‑a dat un brânci și cu mâna stângă, apoi a degajat‑o cu piciorul, făcând‑o să se rostogolească de câteva ori pe teren.

Fanii au învățat să se teamă de ce urmează când văd semnele frustrării la Simona: serviciu rapid după o greșeală, cu mingea bătută doar de vreo două ori; dat din cap dintr‑o parte în alta; arătătorul împungând tâmpla după o decizie neinspirată; racheta izbită de pământ; strigăte la adresa ei înseși sau a echipei sale. Toate mocnesc înăuntrul ei, iar când ies la suprafață, o fac să se precipite. Uneori îi trezesc dorința de răzbunare. De cele mai multe ori însă, îi consumă energia și inspirația și o fac să piardă.

Vorbise, tot la Madrid, după un meci în care revenise de la 2–5 în setul trei, despre cum încearcă să fie mai pozitivă, indiferent de scor. Acum, cu privirea în pământ, și‑a recuperat racheta și a ridicat mâna stângă, cerându‑și scuze de la publicul care începuse s‑o fluiere. Apoi și‑a ațintit privirea spre fileu și a continuat să joace.

A pierdut game‑ul, iar setul a ajuns în tie‑break, unde Mladenovic s‑a agățat de fiecare minge și l‑a câștigat.

Părea ca la Miami, dar n‑a fost la fel.

În al treilea game din setul decisiv, Simona a sprintat din spatele terenului spre o scurtă a franțuzoaicei. A ajuns‑o și, după ce Mladenovic a întors mingea, Simona a fugit înapoi, și a răspuns cu un lob la care franțuzoaica părea să nu se aștepte. A fost game‑ul în care Simona a preluat conducerea. De‑acolo, nu s‑a mai uitat înapoi.

După aproape trei ore de joc, într‑o partidă votată a doua cea mai frumoasă din an, Simona și‑a lăsat din nou racheta să‑i alunece din mâini și le‑a ridicat spre cer. Câștigase primul turneu după nouă luni și își apăra pentru prima oară un titlu cucerit cu un an înainte. De pe podiumul de premiere, înconjurată de confetti alb‑albastru, Simona l‑a căutat din priviri pe Cahill, care stătea din nou în loja ei.

– Mulțumesc că mă susții tot timpul. De fapt, îți mulțumesc că te‑ai întors, după Miami.

Cahill decisese s‑o lase singură. Îi repetase de multe ori aceleași lucruri – muncește la atitudine, muncește la atitudine – dar părea că mesajul nu ajunge la ea. Nu vorbiseră public despre asta, dar în ultimele șase săptămâni, Simona nu avusese antrenor. „După Miami n‑a mai lucrat cu mine pentru că l‑a supărat meciul”, a spus Simona după Madrid pentru site‑ul WTA. „Nu că am pierdut, ci din cauza atitudinii mele și pentru că simțea că am abandonat. De aceea, am încercat să lucrez din greu la mentalitatea și la psihologia mea. Astăzi am arătat o nouă Simo, care nu mai renunță, nici dacă pierde la limită un al doilea set. Sunt mândră că am reușit să schimb asta într‑un timp atât de scurt.”

_

I-a fost rușine de cum a reacționat la Miami, așa că imediat după, l‑a căutat pe Silviu Zancu, cu care mai lucrase și când avea 17 ani, înainte să câștige Roland Garros‑ul la junioare. În prag de 60 de ani, Zancu e fost jucător de tenis, acum comentator, profesor și mental coach. Din 2000, a lucrat cu sportivi, dar și cu directori de firme sau cu studenți de la Inginerie Aerospațială, unde predă cursuri ca „Factorii umani în aviație” sau „Performanța umană și limitele ei”. Timp de trei săptămâni, în aprilie, a discutat cu Simona aproape zilnic. „A fost foarte‑foarte preocupată”, spune. „Nu cred că făcea multe alte lucruri decât să reflecteze.”

Coachingul mental, pe care îl definește ca pe un cadru în care o persoană e acompaniată să se dezvolte, are la bază o metodologie dezvoltată de antrenorul Timothy Gallwey în anii ’70. În cartea The Inner Game of Tennis, Gallwey oferă lecții pentru momentele în care mintea se pune în calea corpului și gândurile anxioase sabotează performanța. Secretul victoriei la sportivi, scrie Gallwey, e să nu încerce prea tare. Să joace fără să‑și judece loviturile și alegerile. Pentru că atunci când încep să‑și catalogheze prestația, apare tensiunea în minte, deci și în corp.

După ore și ore de antrenament, corpul știe să execute loviturile, dar nu o poate face când mușchii sunt încordați, iar mintea neclară. Simona avea din adolescență momente în care, își amintesc antrenorii, dacă nu câștiga punctele sau nu domina adversara, privirea îi devenea pierdută, ochii i se măreau, dădea din mâini, se grăbea să înceapă următoarea minge. Când greșește uneori pe teren se descurajează, ne‑a spus într‑un interviu la sfârșit de noiembrie. La fel și după meciuri pe care simte că le putea câștiga. Își dă seama încă de pe teren dacă joacă prost, nu are atitudinea potrivită sau dacă e adversara prea bună. Știe ce are de făcut, dar uneori îi e greu să pună în practică. „Fiind nervos, fiind agitat sau panicat un pic de scor, nu mai ai puterea sau mintea limpede să poți să schimbi ceva în timpul unui meci”, ne‑a spus. „Dar încerc să fac asta cât mai mult, pentru că acolo se deosebește un jucător normal și un jucător care își dorește să fie campion.”.

Dacă sportivul își spune că a lovit prost, scrie Gallwey, începe să se întrebe de ce, să încerce să se corecteze, își dă instrucțiuni cum să o facă, apoi reevaluează ce‑a ieșit. Corpul rămâne tensionat, mintea se agită și mai tare. Așa că greșește din nou. Curând, începe să‑și strige ce rever prost are sau că trebuia să joace lung de linie, nu cros. O dată, de două ori, crește frustrarea. Nu durează mult până decide că de fapt el, sportivul, e prost. Cum și‑a strigat Simona recent pe teren, după o diagonală care s‑a oprit în fileu:

„Dă, mă, lung de linie, proasta naibii!”

Tenisul e plin de sportivi care distrug rachete, bombăne sau strigă la arbitri, la ei sau spre tribune. O face uneori și Serena Williams, o făcea și Roger Federer pe vremuri, o face și Andy Murray. De multe ori, antrenorii joacă rol de para‑trăznet pentru frustrarea acumulată în meci. Din cauza asta, discuția Simonei cu Cahill de la Miami n‑a fost ceva ieșit din comun în tenis, unde antrenorii pot fi chemați doar ca să fie trimiși înapoi în tribună, li se reproșează că nu aplaudă sau că nu sunt atenți, li se spune chiar că sunt idioți.

Când reușesc să joace fără să se judece, sportivii ajung la o stare de concentrare relaxată, de grație, de flow. A trăit‑o și Simona în 2013, când a câștigat șase turnee și‑a urcat de pe 64 pe 11. Nu se mai gândea cum să joace sau la scor. „Când se termina turneul, eu încă mai voiam să joc. Deși eram obosită, era plăcerea de‑a sta în teren și de‑a lupta pentru fiecare punct.” Știe că atunci când are mintea relaxată, joacă cel mai bine. E însă o stare greu de atins pentru o fire perfecționistă. „Îți rămân în minte punctele pierdute”, spunea tot atunci. „Mai ales cele ușoare pe care îți dorești mult să le iei ca să închizi game‑ul.”

Când ești obișnuit să fii dur cu tine, când vrei să fie totul perfect și arzi să fii cel mai bun, când vezi că ești aproape, dar nu reușești, când pierzi mingi pe care crezi că trebuia să le câștigi, e dificil să nu‑ți pui întrebări. Poate e și mai greu atunci când jocul tău depinde de starea emoțională așa de mult ca al Simonei. Cât de mult, a întrebat‑o Zancu. Pe o scară de la 1 la 10, sportivii îi spuneau de obicei 8.

Simona n‑a ezitat: 10.

_

Autocritica e parte din succesul Simonei. E autocritică pentru că vrea să fie mai bună, și pentru că știe că poate fi. Așteptările mari pe care le are de la ea, aceleași care o fac să rașcheteze terenul cu racheta, au dus‑o de fiecare dată înapoi la antrenament când nu i‑a ieșit ceva pe teren, au făcut‑o să se agațe cu dinții de cea mai mică șansă de‑a câștiga un meci și să‑și creeze reputația de luptătoare. Gesturile nervoase, mormăielile, încruntările arată că nu intră pe teren să piardă. „Sunt semne că e determinată și știe exact ce‑și dorește”, spune Cosmin Hodor, director operațional la Stejarii Country Club, complexul construit de Ion Țiriac lângă Pădurea Băneasa, unde Simona se antrenează și locuiește când e în țară și unde se intră pe bază de amprentă digitală. „E clar că, pe termen lung, nervii ăștia îți consumă energia, te consumă intern, dar au și o parte bună, când știi să‑i stăpânești.”

După cele trei săptămâni în care a lucrat cu Zancu, Simona a venit la Mamaia pentru meciul României de baraj cu Marea Britanie din Fed Cup, unde urma să joace din nou cu Konta. Competiția feminină inter‑țări, pe care puțini o urmăreau înainte ca generația Simonei – din care mai fac parte Sorana Cîrstea, Irina Begu, Monica Niculescu sau Alexandra Dulgheru – să promoveze pentru prima oară în Grupa Mondială, în 2015, a devenit brusc o atracție. Sunt jucătoare, ca Niculescu sau Cîrstea, care se hrănesc cu energia publicului și reușesc să se autodepășească jucând acasă. Pe Simona, o fire introvertită, să joace în fața românilor care o iubesc, dar o și critică, pare s‑o apese mai tare.

La Mamaia, Simona a venit cu energie pozitivă. A fost vioaie și zâmbitoare la antrenamente, și fericită că poate juca din nou fără durerile de la începutul anului. În fața tribunelor arhipline de la Tenis Club IDU, unde a jucat la junioare, a câștigat categoric ambele meciuri: 6–4, 6–1 cu Heather Watson, și, în reeditarea meciului de la Miami, 6–1, 6–3 cu Johanna Konta.

Dar n‑a fost doar jocul, ci și intervenția într‑un moment tensionat. Jucau Cîrstea și Konta, iar britanica a întrerupt meciul, deranjată de ceva auzit din tribună. Ilie Năstase, atunci căpitanul nejucător al României, a intervenit nervos, iar jucătoarea i‑a spus arbitrului că românul i‑a spus „fucking bitch”. Arbitrul l‑a trimis în tribună, iar Năstase i‑a strigat „fucking asshole”.

După reluarea meciului, britanica a început să plângă pe teren, spunând că a fost jignită și de suporterii români. Meciul a fost din nou întrerupt. Atunci, Simona, care privea preocupată de pe margine, le‑a vorbit fanilor la microfon.

„Trebuie să respectăm, să avem fair‑play și să jucăm. Este doar un meci de tenis și meciul se joacă pe teren. Vă rog frumos să respectați ambele jucătoare. Vă rog mult!”

A fost un moment în care cea mai bună jucătoare a României și‑a asumat rolul de lider și a înțeles importanța vocii ei.

Jocul bun, dar mai ales atitudinea de la Fed Cup, și apoi de la Stuttgart, unde a ajuns în semifinale, l‑au convins și pe Cahill să se întoarcă. Cu el alături, sănătoasă și cu trofeul cucerit la Madrid, Simona părea să‑și relanseze sezonul.

_

Toți ochii erau pe ea în iunie la Roland Garros, al doilea Grand Slam din an. Pornea a treia favorită, în absența Serenei Williams, care era însărcinată, a Victoriei Azarenka, și ea proaspătă mamă, sau a Mariei Sharapova, căzută în clasament după 15 luni de suspendare pentru dopaj.

În primele patru meciuri, Simona n‑a cedat niciun set. În sferturi a câștigat deși adversara conducea cu 5–1 în setul doi și era la o minge de victorie. În semifinale a trecut de locul 3 mondial, Karolina Pliskova, o jucătoare din Cehia cu un serviciu zăpăcitor, care a declarat după meci că ar fi bătut 99% dintre fete, dar a avut ghinion să joace cu Simona.

Era a doua ei finală la Roland Garros, după cea pierdută în 2014 în fața Mariei Sharapova. Acum Simona era favorita. Când un reporter a întrebat‑o cât de mândră e de rezultatul de până atunci din turneu, l‑a întrerupt și i‑a amintit că nu s‑a terminat. Părea că de data asta nu concepe să plece fără trofeu acasă.

Juca cu surpriza turneului, Jelena Ostapenko, o letonă fără niciun titlu WTA care abia împlinise 20 de ani. Miza româncei era dublă: nu doar primul Grand Slam, ci și locul 1 mondial.

Pe 10 iunie, aproape 15.000 de spectatori s‑au strâns în tribune, câteva mii s‑au adunat în fața ecranelor amplasate de primării în parcuri și piețe din București sau Cluj și milioane au deschis televizoarele. Pe zgura încinsă de la Paris, Simona a câștigat primul set și primele trei game‑uri din setul doi în mai puțin de o oră. În al patrulea a avut trei mingi de break, cu care putea ajunge la 4–0.

Ostapenko a servit – nu grozav –, iar Simona a ales să nu riște și a trimis mingea pe centrul terenului. Letona a luat controlul punctului și l‑a câștigat. De acolo, a întors meciul, lovind cu forța și nonșalanța cuiva care n‑are nimic de pierdut. Unele mingi au ieșit în afară, altele au aterizat în colțurile și pe liniile terenului, de unde Simona n‑a putut să le agațe, oricât de rapid ar fi hașurat zgura din fundul terenului. La final, statistica arăta 54 de erori neforțate pentru Ostapenko, față de 10 pentru Simona, dar și 54 de lovituri direct câștigătoare, față de opt ale româncei.

A fost o înfrângere greu de digerat și pentru fani. Pe de‑o parte, reproșurile: n‑a fost suficient de curajoasă, n‑a riscat, i‑a fost frică de victorie. („Trebuia să‑i dea lui Ostapenko un retur să nu‑l vadă”, spune jurnalistul Cristian Tudor Popescu, „dar în ultima clipă a muiat lovitura.”). De cealaltă, explicațiile: Simona, o jucătoare de 1,68 m, căreia îi place să construiască punctele, n‑avea ce să facă în fața uneia de 1,77 m care bubuie lovituri cu o viteză medie de 122 km/h.

A fost și o a treia categorie de comentarii: cea care mereu dă vina pe „mentalitatea de român care clachează când trebuie să câștige ceva important”. „Noi românii ne întrebăm de 100 de ani: oare se putea mai mult? Nu ne‑am săturat oare să fim tot pe lângă glorie?”, scria cineva pe Facebook. „Când tu ca popor ai Miorița și Monastirea Argeșului ca poezii reprezentative și când te mândrești că otrăveam fântânile, dădeam foc la case și fugeam în păduri, chiar nu poți spera la mai mult”, nota altcineva. „Suntem crescuți și educați ca niște pierzători, dar avem pretenții de campioni.”

_

Ascensiunea Simonei Halep a fost cea mai frumoasă poveste a sportului românesc din ultimii ani. Născută într‑o familie de aromâni din Constanța, s‑a remarcat în 2008, când a câștigat Roland Garros‑ul la junioare. În primii ani de seniorat însă, presa a băgat‑o în seamă doar pentru operația de micșorare a sânilor pe care o făcuse la 17 ani, pentru că avea dureri de spate și dificultăți în deplasare. Departe de reflectoare, a făcut pași mici spre vârf, ca un alpinist care‑și înfige cuiele în stâncă, cum îi descrie CTP urcușul.

În 2010 a intrat în top 100, iar anul următor s‑a apropiat de primele 50. A devenit un fenomen în 2013, când a înlănțuit primele victorii împotriva unor jucătoare mari și s‑a apropiat de top 10. 2014 a fost și mai bun: a devenit prima româncă în top 5, a jucat prima finală de Grand Slam și a învins‑o drastic (6–0, 6–2) pe Serena Williams, care avea 10 ani și 18 Grand Slamuri în plus.

Specialiștii tenisului s‑au îndrăgostit de reverul în lung de linie al Simonei, de viteza surprinzătoare, de jocul creativ. Fanii care o urmăresc îndeaproape (1,3 milioane pe Facebook) au descoperit o tânără căreia îi plac Smiley, Julia Roberts și Andrea Bocelli; îi place să mănânce pizza, ciocolată și plăcintă cu dovleac, să meargă la cumpărături, să danseze la petreceri de familie, să se uite la serialul turcesc Mireasă din Istanbul, să facă poze cu echipa care o însoțește la turnee, să posteze pe Instagram selfie‑uri cu hashtagul #dontforgettosmile sau #bestlife.

Pe cât de lăudate și share‑uite i‑au devenit victoriile – fostul premier Victor Ponta a vânat like‑uri cu o poză de‑ale Simonei care ilustra sloganul lui electoral „Mândri că suntem români!” –, pe atât de criticate au fost înfrângerile și unele decizii din afara terenului. Luna de miere cu publicul s‑a încheiat în 2015, când a lipsit de la un meci de Fed Cup pentru care trebuia să zboare în Canada. Venea după patru săptămâni de turnee fără pauze, un titlu câștigat, un deces în familie și a ales să stea acasă. S‑a scris că a întors spatele țării, că nu joacă decât pentru bani, că are noroc la tragerile la sorți și de asta a ajuns în top, că nu luptă până la capăt și pierde rușinos.

„Duritatea lucrurilor scrise atunci e stupefiantă”, spune Adrian Țoca, fondator al site‑ului de tenis treizecizero.ro, care i‑a documentat îndeaproape cariera. „Și acum sunt dure, dar atunci s‑au scris niște lucruri care, pentru noi, care eram încă în faza de «Wow, avem o jucătoare foarte bună!», ne‑au uluit”.

Pe Simona, care se transformase în șase luni dintr‑o necunoscută în cel mai urmărit sportiv român, săgețile trimise de public au afectat‑o. „E ca și cum am arunca cu bolovani într‑un perete de plastilină, rămâne fiecare urmă”, spune Irina Păcurariu, jurnalist TVR care a intervievat‑o recent și căreia i s‑a părut un om care‑și ține în frâu forța, „dincolo de vulnerabilitatea pe care o sesizezi din ochii ăia superbi.”

În timp, Simona a înțeles că criticile vin la pachet cu succesul și că iubirea românilor va fi mereu încărcată de așteptări și presiuni. În 2014, prima oară când am scris despre ea, spunea că nu mai citește presa, deși află de la cei din jur ce se scrie. „Nici nu mai vreau să aud, pentru că mulți te critică imediat cum pierzi, după aia te ridică, sunt mândri de tine că ești român.”

A ajutat‑o să se distanțeze și Cahill, pe care l‑a cunoscut în 2015 într‑un proiect Adidas, prin care jucătoarele sub contract cu brandul beneficiau de sfaturile unor antrenori la câteva turnee pe an. La finalul lui 2015, Simona l‑a adus în echipă ca antrenor. Cahill, care i‑a dus pe locul 1 pe Andre Agassi, unul din cei mai buni tenismeni din istorie, și pe Lleyton Hewitt, cel mai tânăr lider din tenisul masculin, a declarat pentru 30–0 (treizecizero.ro) că a acceptat pentru că l‑a impresionat modul în care Simona punea întrebări, asculta ce‑i zicea, apoi reflecta și‑și nota concluzii, „ca și cum ar fi fost cel mai important lucru din viața ei”.

Simona lucrase cu patru antrenori în ultimii trei ani și recunoștea că uneori i‑e greu să accepte sfaturi de la cei în care nu are încredere sau pe care nu‑i simte că sunt „pe stilul ei”. Despre Cahill spune pe Instagram că e „the best coach”, iar despre discursul lui din meciuri că e „aproape de perfecțiune”. Îi place că îi dă încredere și pare că stilul relaxat al australianului o ajută și în afara terenului. „E mai deschisă acum să încerce lucruri noi, un restaurant nou, o mâncare nouă, un muzeu”, spune Daniel Dobre, un antrenor care a făcut parte ocazional din echipa Simonei, într‑un interviu pentru 30–0. „Ea nu era așa, s‑a schimbat și ca om.”

Se vede asta mai ales în feedul ei de Instagram: sărbătorind victoriile cu înghețată, mângâind canguri în Australia, jucându‑se nepoata ei, citind Malcolm Gladwell sau uitându‑se la seriale în aeroport. Mai sunt poze cu sponsorii – Adidas, Hublot, Mercedes, Dorna –, și cu oamenii importanți din jurul ei: managerul Virginia Ruzici, care o impresariază de 10 ani, Teo Cercel, preparatorul responsabil de forma ei fizică (ar putea să alerge un maraton, spunea o adversară), Ion Țiriac, Nadia Comăneci, fostul fotbalist Bogdan Stelea sau Cosmin Hodor, managerul de la Stejarii Country Club (unde Simona susține lecțiile de tenis și oferă echipamente pentru 50 de copii între șase și opt ani).

E mai relaxată și în aparițiile publice, și la conferințele de presă de la turnee, unde e apreciată pentru sinceritate și umorul jucăuș. (O dată le‑a spus jurnaliștilor să se grăbească, că o așteaptă un mousse de ciocolată; altă dată le‑a împărțit bere după câștigarea unui turneu.) Însă, în afara obligațiilor de la turnee și cele legate de sponsori, interviurile sunt rare. E greu să ajungi la ea, iar cei apropiați ezită sau refuză să vorbească. Când îi vede pe jurnaliștii români la aeroport, privirea îi devine tăioasă, frazele scurte, zâmbetul reținut. E mai ușor să‑i cataloghezi atitudinea ca arogantă, decât să încerci să înțelegi cum ar fi ca procesul tău de maturizare să fie atât de public. Cum ar fi ca toată lumea să‑ți vadă eșecurile și să aibă o părere despre asta.

_

La Paris a trăit cea mai dureroasă înfrângere a carierei; a și visat‑o de multe ori. A simțit că a atins trofeul, dar n‑a putut să‑l ia acasă. În loc să se ascundă într‑un colț să plângă, a trebuit să aștepte ceremonia de premiere, așa că a rămas pe bancă, cu ochii pironiți în gol. Apoi a urcat pe podium, lângă noua campioană, Ostapenko. Și‑a primit trofeul pentru locul doi, a ridicat privirea spre colțul din tribună în care stătea echipa ei și le‑a spus, în engleză: „E o zi dificilă, pentru că nu am putut să câștigăm, dar să muncim în continuare și să credem. Acum pot să spun că am avut emoții pentru această finală, așa că poate nu am fost pregătită s‑o câștig.”

Dacă la Mamaia și‑a asumat rolul de lider, la Paris și‑a asumat o înfrângere care ar fi putut să dărâme pe oricine. La conferința de presă, unde se vedea că între timp plânsese, a spus că a ajuns atât de aproape de primul Grand Slam și de primul loc pentru că a muncit 20 de ani, și va continua s‑o facă pentru a mai avea astfel de momente.

După Paris a mai avut trei șanse de‑a urca pe locul 1.

Ar fi putut urca pe 1 dacă ar fi câștigat turneul de la Eastbourne de la final de iunie. A pierdut însă în sferturi, învinsă în trei seturi de Caroline Wozniacki, într‑o zi în care ambele au avut câte două meciuri, din cauza ploii.

Ar fi putut urca din nou pe 1 o săptămână mai târziu, dacă se califica în semifinale la Wimbledon, al treilea Grand Slam al anului. În sferturi, a întâlnit‑o iar pe Konta. Meciul a fost din nou strâns, cu schimburi lungi, diagonale surprinzătoare și unghiuri ascuțite desenate de amândouă pe iarba celei mai faimoase arene din lume. Simona a câștigat din nou primul set și s‑a apropiat la două puncte de victorie. Dar după ce a înfipt o minge în fileu, Konta a întors tie‑break‑ul și a câștigat meciul.

Ar fi putut urca din nou pe 1 la mijloc de august, dacă ar fi câștigat finala de la Cincinnati. Înainte de ea, și‑a întrebat pe fratele prin SMS dacă e adevărat că e la cinci puncte de locul 1, o diferență infimă când o victorie i‑ar fi adus 1.000. „Cinci puncte, e incredibil”, i‑a scris ea. „Îți poți imagina?”.

Când ești pe locul 2, la cinci puncte de visul tău de‑o viață, și știi că toată țara se uită la tine, e greu de imaginat cât de moi pot deveni genunchii și cât de grea racheta. Mai ales când ești cel mai mare critic al tău. În finala cu Garbine Muguruza, proaspăt campioană la Wimbledon, intrată și ea în cursa pentru locul 1, Halep a pierdut cu 1–6, 0–6, cea mai drastică și blamată înfrângere a anului. S‑a scris că iar s‑a făcut de râs, că nu depășește blocajul mental, că a vândut meciul, că n‑a luptat, că nu poate mai mult și gata.

„E relevant să ne uităm la ce a reușit fata asta să facă în mintea ei ca să poată ajunge acolo, dar și la ce trezește în ceilalți, în publicul care se uită la ea. De ce ne uităm atât de mult la ea?”, se întreabă Alis Anagnostakis, trainer specializat în cultură organizațională și leadership. Pentru că îi filtrăm cariera prin propriile valori și convingeri, ajungem să ne raportăm inclusiv frustrările și neîmplinirile la ea, spune Anagnostakis. „E foarte greu să te confrunți cu propriile limitări, uneori chiar cu propria mediocritate.” De aici vin și remarcile legate de mentalitatea românească. Întrebat într‑o emisiune Digi24 despre criticii Simonei, regizorul Nae Caranfil a vorbit de „acel excepționalism negativ al românului, care simte nevoia să spună că a avut ghinionul să se nască în cea mai proastă țară”. E o atitudine de scoatere în evidență a defectelor din ADN‑ul românesc, pe care o remarca și antropologul Vintilă Mihăilescu în Republica: „Noi aplicăm acest gen de rasism nouă înșine – ne‑am născut inferiori de la natură și asta este. Este un fel de fatalism mioritic trecut în genetică, mai modern”.

Simona o simte din plin. Crede că trebuie să nu mai fim atât de negativi cu greșelile noastre. „Să fim perseverenți și să credem”, ne‑a spus. „Dacă nu credem oricum n‑avem nicio șansă. Asta nu înseamnă că dacă eu cred c‑o să câștig un Grand Slam o să se întâmple. Dar trebuie să cred, ca să pot să am o speranță. În viață speranța cred că e unul dintre cele mai importante lucruri.”

Când câștigă, Simona ne dă speranțe că toți putem să ne depășim limitele. Când pierde, când nu luptă, când greșește, ne vedem propriile defecte, dar ne îndreptăm furia spre ea, pentru că ea trebuia să ne arate cum putem fi mai buni. „Pe de o parte și dragostea [pentru Simona] e exagerată”, spune Țoca, „dar pentru mine cea mai mare jignire pe care i‑o poți face unui sportiv profesionist e să‑i spui că n‑ai încredere în el. Și nu doar unui sportiv, cuiva care e foarte bun în ce face. Suntem o nație neîncrezătoare, în general.”

Neîncrezătoare și critică, spun și psihologii sportivi. De‑asta suntem critici cu ea, și cu alții, pentru că am crescut într‑un sistem educațional bazat pe frica de a greși. Suntem și o țară care nu e obișnuită cu marile rezultate sportive și care nu înțelege performanța. În afară de tenis, handbal sau scrimă, românii nu prea mai au în cine să‑și spună speranțele de glorie sportivă, iar în afară de sport, nici atât. Avem atât de multă nevoie de victorii, de orice fel, că înfrângerea – fie că pierzi de pe 100 sau de pe locul 2 în lume – doare atât de tare că devine tragedie națională.

_

La finalul verii, ce se vedea la televizor, pe Facebook și în presă arăta ca un sezon marcat de înfrângeri. Gazeta Sporturilor scria despre „anul marilor oportunități ratate”, iar la DigiFM se vorbea despre „fata care nu reușește să termine lucrurile niciodată”. De fapt, în 2017, Simona a câștigat de aproape trei ori mai mult decât a pierdut (45 victorii față de 17 înfrângeri), un procent izbitor de asemănător cu cel al ultimilor trei ani. În iulie, după ce Serena Williams a luat o pauză, românca a devenit și jucătoarea aflată în activitate cu cele mai multe săptămâni în top 10.

Dar pentru meciurile câștigate în primele tururi sau la turneele mici nu ne strângem în baruri și nu ieșim în piețe. Într‑un sport cu turnee în fiecare săptămână, chiar și cele mai bune jucătoare pierd câteva meciuri pe an, de obicei finale și semifinale. Când ajung acolo, primesc mai multe puncte, chiar dacă pierd – pentru finala de la Roland Garros, Simona a primit 1.300 de puncte, față de 1.000 la Madrid, unde a câștigat. Așa că poți rămâne în vârful clasamentului chiar dacă din afară pare că doar pierzi.

În plus, clasamentul nu se resetează la începutul anului. Punctele se adaugă sau se scad din cele obținute în anul precedent la aceleași turnee, de‑asta constanța e atât de importantă. Poți avea un an spectaculos, cum a avut Ostapenko în 2017, dar dacă nu menții nivelul, poți cădea la fel de rapid cum ai urcat. (Angelique Kerber, numărul 1 la început de 2017, a terminat anul pe locul 19, iar Dominika Cibulková, în top 5 în 2016, a coborât pe 26.)

Să rămâi sus an de an înseamnă să joci cât mai aproape de nivelul tău maxim în fiecare zi, deși schimbi de zeci de ori fusul orar, camera de hotel și mâncarea, și nu ai mai mult de câteva zile de vacanță. Și asta înseamnă putere psihică, nu doar cum lovești mingea când conduci cu 3–0.

Simona n‑a căzut deloc după ascensiunea din 2013, ba a continuat să urce. Din aproape în aproape, cum a făcut‑o mereu, dându‑și timp să se obișnuiască cu fiecare etapă. Urcând treptat, pare să acumuleze încredere pentru pasul următor. N‑a părut mereu convinsă de talentul ei. Deși tatăl ei îi spunea des că e cea mai bună, îi venea greu să‑l creadă. La finalul lui 2013, spunea: „Toată lumea îmi zicea, dar eu niciodată nu‑i credeam. Am muncit mult, eu asta consider. Am și talent, poate, dar și muncă a fost. Seriozitatea, ambiția, toate s‑au completat una pe alta”.

Încrederea e importantă pentru toți jucătorii, dar parcă și mai mult pentru ea, spune Louisa Thomas, care scrie despre tenis pentru The New Yorker. Pentru că atunci când ai emoții, primele care se înmoaie sunt picioarele, de care Simona depinde mai mult ca alte jucătoare, mai înalte și mai puternice. Dar și pentru că vulnerabilitatea încrederii Simonei arată o parte pe care atleții nu o dezvăluie prea des, spune Thomas. Jurnalista a crezut că Simona va ajunge în vârf de când a văzut‑o jucând prima oară, dar a simțit și că mintea ei poate fi atât o armă cât și o slăbiciune. Cei mai mulți sportivi sunt capabili să se izoleze de emoții, să‑și spună că totul e OK chiar și când nu e. La Simona nu vede asta. „Nu cred că ea poate să‑și spună că lucrurile merg bine, atunci când nu e așa. Poate să întoarcă meciurile uneori, da. Dar nu cred că vine dintr‑o ignorare intenționată a realității.”

Sunt fani și oameni de tenis care se identifică cu Simona tocmai pentru această vulnerabilitate, pentru lupta cu propria neîncredere. O aud spunându‑și „proasta naibii” și‑și amintesc că și lor le răsună asta în cap uneori. O văd cum clachează sub presiune și se gândesc la brioșele care le ies perfect, mai puțin când au musafiri. Dar văd și că nu renunță. „O cantitate absurdă din timpul meu ca analist de tenis e consumată întrebându‑mă de ce e uneori Simona așa supărată pe ea însăși. E partea cu care empatizez și care mă captivează la ea”, a postat pe Twitter o jurnalistă care scrie pentru site‑ul WTA. „Am un respect imens pentru Simona”, a spus fostul lider mondial Tracy Austin pentru ESPN. „A continuat să lupte, deși a ratat trei ocazii în care s‑a aflat la o atingere distanță de primul loc. Asta ar fi distrus multă lume, dar ea a continuat să muncească.”

_

Simona a dat peste cel mai dificil adversar în septembrie, la US Open, ultimul Grand Slam al anului. Fostul lider mondial Maria Sharapova, revenită după suspendarea pentru dopaj, primise un loc din oficiu contestat, deși era pe locul 146. Fanii româncei au sperat că acesta va fi momentul în care o s‑o învingă, în sfârșit, după șase întâlniri pierdute.

Sub luminile arenei din New York, Sharapova a apărut într‑o rochie neagră cu inserții din dantelă și cristale Swarovski. Și‑a marcat revenirea pe scena mare a tenisului jucând la fel de agresiv și dramatic ca înainte de suspendare, cu aceleași strigăte intimidante. Simona a fost din nou aproape, dar a pierdut în trei seturi, trasă în spate de punctul ei sensibil, serviciul.

Fiind cu un cap mai scundă decât toate adversarele din top 10, Simona va avea mereu probleme la serviciu. În 2017, a dat 96 de ași, față de media de 200 a celorlalte jucătoare din top 5 (Pliskova a avut 452). Armele ei sunt însă picioarele și capul, spune Andrei Cociașu, un fost partener de antrenament. „Jocul ei presupune să pună presiune pe adversară până clachează și începe să facă alegeri proaste.” În loc să caute să încheie fiecare punct din prima lovitură, cum încearcă unele dintre jucătoarele în forță – ca Ostapenko, Konta sau Sharapova –, preferă să construiască, să anticipeze zig‑zag‑ul schimburilor, să simtă jocul. „Cine dă tare în minge, să facă punct din prima, nu iubește tenisul”, spune Zancu. „La Simona mai există și o componentă de plăcere pentru sport, pentru mișcare.”

Însă acest joc de construcție treptată a punctului, de provocare a greșelii adversarei nu este suficient întotdeauna, spune CTP, care a rugat‑o de multe ori, chiar și în conversații private, să se apropie de fileu. „Sunt și adversare pe care dacă nu le înțepi în anumite momente cu o lovitură decisivă, atunci te pot întoarce. Simona nu are în sânge atacul, nu este o shot‑makeriță, iar în spatele poveștii ăsteia este o barieră mai grea pentru ea, care vine cumva din copilărie, din adolescență, probabil rezultat al educației, al mediului în care a crescut, în care a trăit probabil cu acest sentiment de a nu se face de râs.”

Cahill crede că schimbările vor veni treptat. Că își va mări greutatea și forța loviturilor, la fel și managementul riscului, dar în mod natural. „Știe deja când joacă prea prudent”, spunea antrenorul după Wimbledon, într‑un interviu pentru 30–0. „Știe când e împinsă prea mult în spatele terenului. E o jucătoare inteligentă, care se ajustează mai mult și mai bine acum. Prin urmare, e tot mai aproape să sară și ultimul hop.”

După înfrângerea de la US Open, Simona s‑a întors la muncă. S‑a antrenat o oră în plus zilnic doar la serviciu, împreună cu Andrei Pavel, fost număr 13 mondial, pe care l‑a adus în echipă ca antrenor secund. A servit minge după minge după minge, până a făcut bășici în palme.

A spus într‑un interviu la TVR că trebuie să muncească și mai mult decât până atunci, deși era cunoscută ca o jucătoare muncitoare. I‑a spus asta și Ion Țiriac. Fostul jucător vorbește cu ea despre tenis, merge la meciuri și asistă la unele antrenamente pe terenul pe care l‑a montat la Stejarii special pentru ea. (E la fel ca cel de la US Open și se numește „Simona Halep”.) „Țiriac e un om pe care nu‑l impresionezi ușor”, spune și Hodor. „Nu‑l impresionezi că ai ajuns numărul 10 mondial. Ca tine au mai fost încă 1 milion.”

Tot după US Open, Simona a postat pe Instagram o poză alături de preparatorul Teo Cercel, cu un mesaj pentru Cahill: „No more Sundays off”. Nu și‑a mai luat nici zile libere după victoriile mari. „Sunt mai profesionistă acum, vreau să văd unde mi‑e limita.”

_

A întâlnit‑o din nou pe Sharapova la începutul lui octombrie, în turul trei la Beijing. Putea ajunge și acolo numărul 1, dar le‑a spus jurnaliștilor că nu crede că se va mai întâmpla anul ăsta. „It’s gone.” A început meciul abrupt, câștigând primul game la 0, pe serviciul rusoaicei. A continuat în viteză, trimițând mingi necruțătoare, când în dreapta, când în stânga, pe care Sharapova fie nu le‑a putut ajunge, fie le‑a returnat în fileu. Cu brațele puternice bine strânse pe rachetă, cu adidașii de culoarea vișinelor, mărimea 36, când înfipți în spatele liniei, când aventurându‑se spre fileu, cu ochii verzi pe mingea galbenă, a presat continuu. Oricât de tare a lovit Sharapova mingea, Simona a găsit o modalitate s‑o trimită înapoi. Comentatorii se întrebau dacă asistă la cel mai frumos meci al româncei, care a alergat, a sărit, s‑a aplecat, s‑a răsucit. Și a servit mult mai bine.

Simona a câștigat cu 6–2, 6–2. A ridicat pumnul strâns în aer și a privit zâmbind spre lojă. Era una din cele mai importante victorii ale carierei, o barieră depășită, o nouă cărămidă la încrederea ei. A urmat o victorie la fel de drastică, 6–2, 6–1, cu Daria Kasatkina, cu care pierduse cu o săptămână înainte. Apoi, în semifinale, reîntâlnirea cu Jelena Ostapenko.

Era 7 octombrie, ultima zi din China Golden Week, sărbătoarea națională a Chinei. Era o zi răcoroasă, cu cerul mediu‑poluat și cam două treimi din arenă ocupată. Era a patra oară când Simona juca pentru locul 1. A câștigat primul set și conducea cu 3–2 în setul doi, când și‑a pierdut serviciul și s‑a văzut din nou egalată de letonă.

În tribune, un jurnalist din China s‑a întrebat dacă va asista la repetarea finalei de la Paris. De‑a lungul sezonului, Simona a amintit în interviuri de mingile de break din finala pierdută la Roland Garros, pe care le revedea seara, înainte să adoarmă. Acum a făcut un pas în față și a atacat serviciul doi al letonei de câte ori a putut. La fel ca în meciul cu Sharapova, a servit bine și a lovit decisiv, ajungând în situația de a servi pentru meci.

„O șansă masivă să șteargă niște demoni cu care s‑a luptat mult”, au spus comentatorii în timp ce Simona își pregătea mingea pentru serviciu, driblând‑o de trei ori. A ridicat‑o în aer și a trimis‑o peste fileu. A împins‑o de două ori în dreapta lui Ostapenko, țintuind‑o de colțul terenului, apoi a încheiat cu un rever în lung de linie în partea stângă. Cu ochii închiși și capul lăsat pe spate, și‑a ridicat mâinile spre cer și a zâmbit.

La 26 de ani și 10 zile, era, în sfârșit, numărul 1.

_

Bineînțeles că asta n‑a mulțumit pe toată lumea. Mai ales că a doua zi, Simona a pierdut finala de la Beijing. Chiar dacă meciul a fost strâns, iar adversara a prins o zi de grație, corul de contestatari s‑a reactivat. Au numit‑o un lider mondial neconvingător, conjunctural și nemeritat. (E a șaptea jucătoare ajunsă pe locul 1 fără un Grand Slam în palmares). E adevărat că în ascensiunea Simonei a contat și contextul favorabil. Fără Williams, Sharapova sau Azarenka, circuitul feminin a avut unul dintre cele mai fluctuante sezoane, cu trei jucătoare care au atins în premieră locul 1: Pliskova în iulie, Muguruza în septembrie și Simona în octombrie.

Înainte de Turneul Campioanelor de la Singapore, opt jucătoare aveau șanse să încheie anul pe 1, un lucru rar. Acolo, Simona a pierdut două meciuri și a fost eliminată încă din grupe, dar a rămas lider la finalul anului, pentru că nici celelalte nu au câștigat turneul. Într‑un tenis fără favorite clare și figuri dominante, constanța româncei a fost povestea câștigătoare.

Dar n‑a ajuns pe 1 doar pentru că a avut noroc, ci și pentru că a căutat mereu să fie mai bună, fizic și psihic. Pentru că a stat mai multe ore pe teren ca înainte, spune ea, pentru că „e mai puternică decât crede”, spune Cahill, pentru că și‑a găsit „îndrăzneala de a ataca și de a risca și de a câștiga”, spun comentatorii. Pentru că s‑a înconjurat de o echipă de profesioniști, în care are încredere, și pentru că a fost susținută mereu de familie. Pentru că a preluat controlul asupra propriei cariere. Pentru că s‑a luat la trântă cu propriile slăbiciuni și și‑a antrenat mai bine mintea, care i‑a dat voie să‑și folosească mai bine corpul.

Dacă o întrebi pe ea, nu crede că a avut vreun declic la Beijing, ci doar că orele de antrenament au dat roade în meciurile și momentele importante. „Eu nu am o armă pentru că nu am înălțime, nu sunt atât de înaltă și nu pot să spun că am o lovitură decisivă. Dar am progresat foarte mult la serviciu și m‑a ajutat să pot să iau conducerea punctului după ce se servesc.” Și pentru că a învățat între timp să fie ambițioasă cu măsură. „În sport după părerea mea, este bine să țintești tot mai sus”, ne‑a spus, „să‑ți depășești limita din ziua respectivă”, dar „dacă vrei mai mult poate pierzi noțiunea bucuriei, nu te mai bucuri de ceea ce faci, te gândești la tot mai mult”.

Știe la ce vrea să lucreze. În ceea ce privește jocul, vrea să‑l varieze și mai mult, să iasă mai des la fileu. Iar cea mai mare provocare rămân emoțiile. „Aș vrea să mă dezvolt mai mult pe atitudine, să fiu mai liniștită și mai blândă cu mine. Să nu mă mai critic atât de mult. Ăsta e obiectivul meu.”

Asta pare a fi într‑adevăr lupta continuă. În ultimul meci al anului, la Singapore, Simona l‑a chemat din nou pe Cahill pe bancă.

– Ce joc aici? E un dezastru, l‑a întrebat înainte ca antrenorul să apuce să se așeze.

A respirat adânc, a oftat și i‑a explicat antrenorului că nu simte mingea și terenul. I‑a ascultat sfaturile – să‑și folosească picioarele, să stea în punct, să facă mai mult zig‑zag pe fundul terenului –, apoi s‑a întors la joc, dar n‑a putut să câștige.

La finalul turneului a primit un trofeu cu 13 diamante, fiind a 13‑a jucătoare din istorie care încheie anul în fruntea clasamentului. Stând pe scaun pe un podium, într‑o rochie elegantă și în sandale cu toc, le‑a spus jurnaliștilor că e fericită că și‑a îndeplinit visul, dar că mai are și altele. Le‑a spus că ar rezuma drumul ei în două cuvinte astfel: dificil și extraordinar. Le‑a spus că știe că presiunea va crește, dar tot ce poate să‑și ceară e să joace cât poate de bine. Le‑a spus și că se uită la Roger Federer, care la 36 de ani pare să joace mai bine ca niciodată („crazy good”), și învață de la el că poți mereu să îmbunătățești ceva – chiar și atunci când totul pare perfect. Nu există limită.

Andreea Giuclea e reporter la DoR. Scrie despre sport și campioni. Articolul ei precedent despre Simona Halep, scris în 2014, a fost citat de The New York Times.

Ani Sandu este reporter. În ultimul an a petrecut ore întregi în fața televizorului, analizând jocul și dilemele Simonei Halep și admirându‑i capacitatea de a trece peste eșecuri.

S-ar putea să-ți mai placă:
Mici Victorii Civice: Plimbarea de duminică

Un fotograf vrea să aducă oamenii înapoi în Parcul Dendrologic din Simeria. Anul acesta a adus deja 5.000. Text…

Mici Victorii Civice: Final

În a doua jumătate a lui 2013, în fiecare săptămână, ați putut citi pe www.decatorevista.ro câte un nou episod…

[EduDoR] Deficit de atenție

În toamnă, niște puști din Pitești s-au unit împotriva unui coleg de care se temeau. A vuit media, s-au creat tabere. Nimeni nu a câștigat.