Toma Coconea, aerociudatul

Oricâte trânte ar lua pe pământ, Toma Coconea își găsește drumul înapoi spre cer.

Trenul personal de pe ruta Târgu Jiu-Petroșani taie, șontâc-șontâc, Defileul Jiului. Spectacolul munților verzi și buretoși care se preling din ceruri în dimineața asta de iulie e fragmentat ici-colo de întunericul tunelurilor săpate direct în munte și se încheie, o oră mai târziu, în gara din Petroșani, un oraș cu 170 de ani de istorie de exploatare a cărbunilor.

Într-un colț de peron, în blugi albaștri și-n tricou verde, mă așteaptă parapantistul Toma Coconea, unul dintre cei aproape 37.000 de locuitori și probabil cel mai rezistent dintre ei. Are bucle șatene, 43 de ani și o cicatrice care-i traversează bolta nazală. E un om care a alergat sute de kilometri fără odihnă, a plutit peste 100 de kilometri în Nepal, la peste 6.000 de metri altitudine, a evadat din spitale într-un picior, cu perfuziile după el, doar ca să nu rateze un zbor. I se mai spune „șoimul” sau „vulturul din Parâng” și am venit să-l văd pentru că sper să zburăm împreună. Să planăm, mai precis, pentru că iubirea lui Coconea e parapanta. Am încercat în ultima jumătate de an să-l prind pe un munte și doar aici am reușit – lângă minele și crestele printre care a crescut și peste care zboară și la care se întoarce, spre deosebire de alții, care nu văd vreun viitor aici.

Vremea pare însă capricioasă. Ieșim din gară spre dubița lui, un Mercedes-Benz alb, pe care sponsorul i-o înlocuiește o dată la doi-trei ani ca să se poată deplasa la toate competițiile de alergare și zbor. Pe portiere are sloganul Born to run. În buzunarul portierei din dreapta e un pliant de la X-Pyr, o competiție la care tocmai a participat și în care a traversat 500 de kilometri de Pirinei pe jos și cu parapanta. În torpedo are un fir USB de încărcare și o baterie externă, pentru că de la telefon își rezolvă majoritatea treburilor: sună prieteni, plătește facturi, plănuiește ture sau apariții în emisiuni, comandă materiale de construcții. Mai are o banchetă în spate, apoi o saltea care-i servește drept hotel pe orice fel de traseu. Sub ea își ține parapanta, haine și adidași de schimb. E mereu pregătit de drum.

„Ești pregătită de zbor?”, mă întreabă zâmbind ca întotdeauna.

E entuziasmat să stea în sfârșit acasă, după antrenamente, întâlniri cu sponsori, dentiști, evenimente prin țară și „cursa frumoasă” din Pirinei. Chiar dacă norii sunt ștrengari, Coconea spune că o să se-ntâmple. O să zburăm. El cunoaște plafoanele, fronturile, curenții din Parâng ca nimeni altcineva. Eu nu văd norii cum îi vede el.

Pornim printr-un melanj de blocuri vechi, case neterminate și magazine de construcții în căutarea unei mufe pentru țeava de apă, pe care a găsit-o spartă câțiva metri mai sus de casa pe care o construiește în Parâng – masivul care-l așteaptă la 20 de minute de condus de oraș. Trecem prin Aeroport – cartierul în care a crescut – și îmi arată într-un sens giratoriu avionul albastru din Petroșani, simbol al orașului, pentru a cărui instalare a insistat și el în 2007. Deși municipalitatea declara în presă că a fost mai ieftin să-l aducă de la Pitești decât să pună niște fântâni arteziene, Coconea spune că avionul e mai mult decât un decor. Deși mulți asociază Valea Jiului cu cărbunele și „sub pământ”, Petroșani era și despre ceruri. În urmă cu 80 de ani, era printre puținele orașe din țară cu școli de zbor dedicate planorismului (aparate fără motor propulsor) și construcției lor. La noi, primul zbor alpin cu planorul s-a întâmplat în 1937, de pe cei 2.075 de metri ai vârfului Parângul Mic. De acolo zboară și Coconea des cu „aripa”. În 1956, pe terenul aeroportului-școală a început construcția cartierului cu același nume. „Aici era o zonă fără case”, îmi arată el, „și de pe deal zburam cu planorul”.

Ne oprim la depozitul de construcții la opt dimineața, Coconea se dă jos din dubiță, intră 10 minute, comandă ce are nevoie și-apoi revine în mașină. Dă un SMS angajaților cu datele din buletin, ca să nu se mai întoarcă. E ceva normal, toată lumea îl știe și-l ajută.

Pornim spre casa surorii lui, Gabi, unde s-a mutat temporar și mama lor, Mariana, ca s-o ajute în gospodărie. „Șefa”, cum îi spune Coconea, e o femeie scundă, care ne așteaptă cu cafeaua la făcut și-i așază fiului în față roșii, cașcaval, unt și gem, cum face întotdeauna când o sună că-i e foame. Tot ea se ocupă de orice murdărește fiul pe coclauri. „Teroristule, vezi că ți-am spălat papucii”, îi spune, „dar s-a uscat doar câte unul din fiecare pereche”. Îl dojenește că adidașii lui de alergat sunt împrăștiați peste tot, că are dubița ticsită cu tâmpenii. „Cum a inspectat șefa repede, le știe ea pe toate”, îmi spune râzând.

Mariana scoate un album cu poze de familie în care șoimul apare doar în două-trei din zeci. Într-una e la nunta surorii lui, la care a ajuns cu dubița după un Red Bull X-Alps – o competiție la care a trebuit să traverseze cei peste 1.000 de kilometri ai Alpilor în zbor sau pe jos. Nu știa de existența albumului, dar râde când vede poza. „După ce am făcut act de prezență, m-am culcat în dubiță”, spune Coconea. „Eram rupt de oboseală”. Mai are un frate și o soră care apar în album, însă ambii au plecat din țară, ca să poată avea un trai mai bun, salarii mai mari.

Coconea s-a născut la Brașov și a locuit acolo până la doi ani, când părinții lui s-au despărțit. La scurt timp, Mariana a cunoscut pe altcineva și s-au mutat la Petroșani, unde tatăl lui vitreg a fost relocat dintr-o uzină într-o mină. A crescut într-un apartament din Aeroport cu fratele și cele două surori mai mici. Au trăit mulți ani din salariul tatălui miner, dar pe măsură ce au crescut, a devenit mai greu cu banii. Pe la 14 ani, Coconea a început să repare lădițe de legume pentru un aprozar. Când avea 16 ani, a început să lucreze la suprafața unei mine, unde freca două plăci de fontă de vreo 100 kilograme fiecare, puse pe niște rulmenți. Descărca o dată la două ore praful care cădea între plăci și care apoi se transforma în cărămizi.

Lucra acolo de la șase dimineața la două după-amiaza, apoi fugea – lunea, miercurea și vinerea – ca să ajungă la antrenamentele de box, la clubul altei mine. De la cinci fugea la liceul economic, la seral.

Coconea a fost de mic hai-hui. Într-a V-a, s-a urcat fără bani într-un tren spre București, apoi spre Brașov, la tatăl lui, fără să spună nimănui. I-au transferat notele și a terminat a V-a și a VI-a acolo, unde a locuit cu bunicii, pentru că tatăl lucra la uzină. Când s-a întors la Petroșani, după un an și opt luni, mama lui a făcut haz. „Băiatul meu s-a întors din armată.” A repetat figura verile următoare. „Poate am fugit din cauză că eram fiul vitreg, mai năzdrăvan”, spune Coconea, „mi se părea că tata nu mă iubește la fel de mult ca pe frații mei, dar era în capul meu”.

Cu o lună înainte să facă 18 ani, tatăl vitreg, care se apropia de pensie, a suferit un accident mortal în mină – un bolovan de pe o bandă l-a lovit la cap. Coconea era la școală și-și amintește că a văzut un elicopter de la geam; nu știa că era tatăl lui transportat la urgență. După moartea acestuia, mina i-a oferit lui Coconea slujba de sub pământ, unde a lucrat la benzi sau unde mai era nevoie. A fost un compromis pentru bani. Nu a trebuit să suporte multe luni întunericul minei, pentru că „l-a scos din producție” Miron Cozma, celebrul lider sindical din Valea Jiului în anii ’90. Coconea bătuse la box un campion balcanic și liderii au decis să-i dea salariul de miner, dar să-l țină ca sportiv.

„Era viață urâtă, mizerabilă acolo jos, n-aș fi rezistat mult – eu eram haiduc de munte.”

Mergea de la 15 ani, cu clubul Gențiana, la orientare turistică în Parâng, muntele a cărui siluetă domina orașul. Nu știa că de acolo urma să zboare prima oară.

Din familie nimeni n-a fost foarte interesat de munte și e la fel și azi. Viața îi prinde în grijile cotidiene – serviciu, familie, casă, masă. Coconea apare la evenimente ca să felicite, să bea un pahar, s-o lase pe mama să-l tachineze că nu vrea „să se așeze la casa lui”. Își dorește o familie, un copil, dar până acum nu s-au potrivit lucrurile. A avut o prietenă stabilită în Germania, mai recent una la București, dar nu se vede plecând de acasă.

După cafeaua cu șefa, pornim spre standul cu pepeni al surorii și cumnatului dintr-o mini-piață de la intrarea în oraș. Taraba de lemn e lungă de vreo trei metri și sprijină patru-cinci rânduri de pepeni roșii. În fața ei, pe laterale, sunt două măsuțe mai joase cu grămezi de pepeni galbeni. Deasupra lor e întins un banner albastru pe care scrie „LUBENIȚĂ ROMÂNEASCĂ”. În stânga apare fața lui Coconea, iar în dreapta cea a lui Tudor, finul lui blond. Gabi spune că au crescut vânzările de când cu imaginea fratelui. Coconea e amuzat. „Dacă nu era soră-mea, o dădeam în judecată.” E totuși un soi de celebritate locală: în 2017, sala de sport a Școlii nr. 7, în care a învățat și el, i-a primit numele.

Ducem pepenii la dubiță, îi punem pe bancheta din spate și pornim spre munte cu un dulap încărcat deasupra saltelei din spate. Coconea a promis unui vecin că i-l lasă sus, în garaj. Din Petroșani conduce spre baza pârtiei de schi din stațiunea Parâng, la 10 kilometri distanță. Îl așteptăm acolo pe Luci, un meșter trecut de 50 de ani, priceput și cu agenda plină, care urma să-l ajute pe Coconea cu reparațiile la casa pe care o construiește pe munte.

Ca să ajungem la casă, aflată pe la 1.600 de metri altitudine, trecem de ultimele construcții de pe asfalt și urcăm alți șase kilometri în aproximativ 20 de minute, pe așa-zisul Drum Județean DJ709F. E, de fapt, un drum forestier, o combinație de pământ și pietre care înconjoară muntele în serpentine. Drumul trece printre brazi și pe lângă izvoare, iar pe măsură ce câștigăm în altitudine și copacii se împuținează, se văd în depărtare și Munții Retezat, cu crestele de peste 2.000 de metri.

Coconea și Luci vorbesc despre primăria care are tupeul să ceară taxe, când acel drum județean promis de patru ani nu există. „O telegondolă ar fi bună”, spune Coconea. „Ca să te ducă unde?”, contrează Luci. Infrastructură zero, forță de muncă adusă tocmai de la Pitești pentru un telescaun nou. Luci spune că a obosit să lucreze la negru – dacă ar plăti toate taxele, n-ar mai mânca. După ce își bagă și își scoate din politicieni, îi spune lui Coconea că abia așteaptă să emigreze. „Hai, mă, Luci”, îi răspunde Coconea împăciuitor, „chiar așa tare te-au supărat?”.

Pădurea se termină și suntem cu 1.000 de metri mai sus de Petroșani. Continuăm pe sub telescaun, care merge până la Vila și Apres-Ski-ul Parâng și la cabana Universității de Educație Fizică și Sport București. La capătul telescaunului se vede și fosta Dacie 1300 a lui Coconea, un punct roșu cu care își plimba parapantele prin țară la începutul anilor 2000, acum ruginită și cu roțile înrădăcinate.

Casa, încă neterminată, pare un mini-bloc de patru niveluri, în cărămizi gri și roșii. Viitorul living e plin cu fiare, plăci, bureți și o masă de ping-pong. De pe ferestrele înalte cât pereții se vede telescaunul rotindu-se în gol. Sub el se văd în vale brazii și în zare, din nou, Retezatul.

Demisolul are deja o mini-sală de mese, o baie și două camere – una cu un pat cu saltea și dulap, cealaltă cu o stivă de saltele. E locul în care face revelioane cu prietenii și-n care se oprește să mai mănânce între zboruri.

Primul și al doilea etaj, vreo 10 camere cu totul, vor fi pentru elevii lui de la Școala de Zbor, pe care speră s-o inaugureze în 2019. La mansardă va fi spațiul lui personal. Coconea și Luci inspectează tot, fac o listă cu materiale. Casa are nevoie de modificări și la uși, și la ferestre, și la scări.„Ascultă-mă”, îmi spune, arătând spre casă. „Aici în stânga o să fie un jacuzzi, spațiu de relaxare și aici în spate o să facem o terasă.” Își imaginează iernile în care schiorii se vor opri din cristianele lor ca să se odihnească pe un șezlong de pe terasa lui, cu plafonul de nori sub ei. Îi vede încălzindu-se în jurul unei oale pline cu ceai făcut din plante culese de el din pădure, pe care-l va oferi gratuit. Tot acolo vrea tabere de supraviețuire cu drumeții, orientare, pârtie, zbor. Străinii i le cer deja, iar el are traseele în cap. Își imaginează serile vizionând cu elevii lui aterizări cu parapanta.

Școala de zbor va fi făcută pentru copii precum Tudor, finul lui de opt ani pe care l-a urcat printre nori la vreo cinci luni și pe care abia așteaptă să-l trimită singur cu aripa în spate. Va fi și pentru cei ca părinții lui Tudor, care au câștigat un curs de zbor cu Coconea după un concurs de alergare. I-a urcat pe un deal din Parâng și au plutit din a doua zi. Ulterior au investit și ei 2.000 de euro, prețul pentru o „aripă” nouă.

Vede casa și pentru reuniuni. Insistă să-și ducă și familia acolo sus, să le arate cât de departe se vede. În august i-a urcat pe toți cu dubița, i-a zburat pe nepoții lui și a făcut „gașcă mare”.

Plănuiește casa și ca punct de trecere pentru competiții de alergat, cum ar fi cea pe care a început-o toamna trecută, Run the lift, la care a strâns 100 de alergători în doar două săptămâni. Provocarea transformată în concurs a pornit de la un pariu pe care l-au pus salvamontiștii – că nu poate Coconea să urce mai repede decât rulează telescaunul (1,5 m/s). Dar a făcut-o: a urcat în 20 de minute cei 2,5 kilometri cu o diferență de nivel de 600 de metri. (Întrecerea cu telescaunul se întâmplă și toamna asta, pe 10 noiembrie.)

Coconea și Luci scot dulapul din dubiță și-l cară în garajul vecinului. Apoi ducem pepenii la demisol și pe la prânz coborâm pe același drum. Încă nu știm dacă vom zbura azi. Stă să plouă și trebuie să lăsăm norii să se descarce. Vremea asta îmi dă timp să mă gândesc dacă vreau, totuși, să zbor cu el pentru prima oară. Dacă îi știi toate peripețiile și accidentările n-ai cum să nu te îndoiești.

A învățat să zboare acum 27 de ani, cam din același loc pe care azi construiește. S-a întâmplat când era adolescent, la scurt timp după ce a început să lucreze la mină. Câțiva francezi parapantiști au venit în 1991 într-o tabără în Parâng și i-au donat două parapante și niște casete cu tehnici lui nea Liviu, administratorul cabanei minerilor. Nea Liviu făcuse parașutism în armată și avea ceva noțiuni de meteorologie. Coconea trecea frecvent pe acolo cu clubul de orientare, așa că nea Liviu i-a învățat să zboare pe toți cei 15–20 de băieți din gașcă.

Coconea încă mai aude vocea lui nea Liviu de la primul lui zbor: „Aleargă, ghiolbane”. S-a desprins de la sol după ce a alergat vreo 10 metri. Aproape că-și ținuse respirația. A stat apoi suspendat între cer și pământ pentru prima oară. Formă de libertate mai mare nu simțise vreodată, cu atât mai puțin în tunelurile din mină sau pe asfaltul din oraș. Acum nu avea nimic sub picioare, era liniște și el dădea comenzile. La întoarcere avea un rânjet mare și, spre disperarea lui nea Liviu, târa parapanta pe iarbă pentru că nu știa s-o strângă.

Dacă cu o parașută sari dintr-un avion, cu parapanta te lansezi din alergare și poți plana pe distanțe mari. Pilotul atârnă suspendat sub voalura parapantei, într-un ham special, numit seletă. Viteza de înaintare și direcția sunt manevrate din două mânere care controlează suspantele (firele aripii). Ca să poată plana, parapanta sacrifică altitudine, însă cu ajutorul unor curenți ascendenți, poate urca deasupra locului de decolare.

Lui Coconea i-a luat ceva să îmblânzească parapanta, dar s-a călit repede. Relieful i-a dat și el de furcă – era ca o cursă cu obstacole: dacă nu făcea stânga, intra în firele de curent, dacă nu făcea dreapta, intra în brazi. Urcau toți de șapte-opt ori pe zi, 200–300 de metri diferență de nivel, doar ca să se arunce din nou. Seara își resimțeau gleznele umflate de la aterizări și își înmuiau picioarele într-un lighean cu apă rece și burovin, un praf care ajută la entorse. A doua zi, o luau de la capăt. „Ne doream să zburăm cât mai mult.”

Așa a apărut în Parâng primul club al parapantiștilor, care a adunat în anii ’90 zeci de sportivi și care a propagat mișcarea zburătorilor și a născut primele cupe: Cupa Moldovei, Cupa Castanelor la Baia Mare și Cupa Gențianei, chiar la ei acasă. Coconea a început să câștige din campionatele naționale.

Parapantiștii din Parâng au devenit – mai ales când zburau ca să cumpere o pâine din Petroșani – aerociudații. Sau, cum li se spunea prin trenuri când scoteau parapantele ca să tragă un pui de somn înveliți, „băieții cu plapumele”. Sau, cum spunea nea Liviu, „primul sindicat al fracturaților”. Sau cum i-a spus lui Coconea un cioban când a aterizat lângă el: „Unii la arat, alții la zburat”.

Parapantistul Coconea strângându-și aripa după o aterizare, într-una din poienițele din Munții Parâng.

În 1994, Coconea și un prieten și-au pus banii laolaltă, 300 de mărci germane, pentru o parapantă la mâna a doua. Apoi un francez i-a donat prima lui parapantă performantă. A prins experiență, și cum era „subțirel și uscat”, s-a apucat să facă tandemuri improvizate cu o parapantă de simplu, pentru prietenii care voiau să încerce. Pentru că nu avea bani de aripi noi, stătea noaptea la mașina de cusut a unui prieten și le cârpea pe cele vechi cu impregnol (o soluție care impermeabilizează) și fâș de la umbrele.

S-a îndrăgostit repede de zborul la distanță, cross country, în care decolează dintr-un loc, dar nu știe unde sau când aterizează; plutește până unde îl ține vântul. O dată a plecat de la Șiria (Arad) și a ajuns în Belgrad, de i-au adus prietenii, la întoarcere, actele la graniță. În țară, a zburat și 200 de kilometri, din Parâng până aproape de Brașov, în vreo șase-șapte ore. A fost vântul mai slab, altfel, spune el, se face drumul și în patru-cinci ore. Timp suficient pentru Coconea să tragă un pui de somn în seletă, sau să dea telefoane.

A aterizat și în Apuseni prin curțile sătenilor curioși, care l-au poftit la masă. Când nu nimerea în gospodării, se mulțumea și cu ce găsea prin pădure. La întoarcere căuta alt loc de decolare sau își întindea noaptea aripa undeva ca să doarmă. Dacă ploua, o sprijinea în bețele de trekking și-și făcea acoperiș. Sau mergea zeci de kilometri.

Coconea a renunțat la mănușile de box pe finalul anilor ’90, ca să cutreiere mai mult printre nori. Aeroclubul Român, școala națională de pilotaj cu șapte filiale în toată țara, i-a devenit a doua casă. Și-a petrecut multe veri pe aerodromul din Deva, învățând orice ținea de zbor. Dimineața sărea la parașutism (are peste 100 de salturi la activ), după-amiaza făcea planorism, seara îi învăța el parapantă pe instructori. A învățat din reviste de specialitate și cu ajutorul unui mecanic să-și construiască propriul paramotor – o parapantă pe benzină –, cu motor de Trabant. Apoi i-a învățat și pe alții să-l piloteze. Mai târziu a început să se joace cu hibride moderne precum speed flying – o combinație între parapantă și schiuri; snowkiting – ca un zmeu cu velă, pe care-l manevrezi în timp ce aluneci pe placă sau pe schiuri. Dragostea lui rămâne însă combinația hike and fly. Sunt parapantiști care se așază într-o telecabină și urcă comod spre locul de decolare. Lui Coconea însă, îi place să îmbine urcatul pe jos, prin zone greu accesibile, cu zburatul.

În apropierea anilor 2000, Coconea a început să facă bani din zbor. Și-a cumpărat din Italia un paramotor și s-a dus la mare să facă zboruri de agrement și să fie salvamar aerian. Odată a aterizat cu paramotorul la o benzinărie din Simeria și a cerut, senin, un plin. A aruncat pentru nuntași petale din aer și a câștigat mii de lei. A împărțit și pliante în campanii electorale pentru toate partidele, în paralel. „Aruncam doar deasupra sediului o mână și luam banul, nu făceam mizerie cu prostiile alea.” Pe restul le ducea la țară la prieteni și le punea pe foc.

Acum ne plimbăm cu dubița pe muntele pe care vrea să-l dezvolte, așteptând să se-nsenineze. Ajungem prin Cheile Jiețului, Cheile Tăii, zone cu drum mărginit de pereți stâncoși de 10–15 metri, unii amenajați cu trasee de alpinism. „Zona are de toate pentru toți”, îmi spune. Cățărat, trekking, zbor, schi, alergat, rafting pe Jiu. „De ce să plec?” I s-a oferit spațiu în Apuseni, ca să dezvolte turismul din zonă, dar tot în Parâng s-a întors.

În Cheile Tăii începe ploaia. Chiar atunci ne întâlnim cu o familie de alpiniști care-l recunoaște. „E Legendarul”, spune tatăl unui băiețel de opt ani către prietenul lor care-i însoțea. „Alpi, zbor, Austria!”. Fac împreună o poză care ajunge pe Facebook. În cinci minute, copilul, care abia cățărase un perete, l-a luat la întrebări. „Și nu ți-e frică? Și cât de sus te duci? Că eu m-aș duce cel mai sus”.

Coconea, zâmbind, îl invită direct la viitoarea școală din Parâng. „Vii? Negociezi cu părinții și rezolvăm.” (Nu zboară doar cu copii; are printre clienți și un profesor universitar, mutat la pensionare din București în Petroșani. „Om deștept”, spune Coconea, „a venit dintr-un oraș sufocant, la răcoare”. Când s-a mutat, a vrut să zboare și el cu „legenda”. Pe parcurs s-au împrietenit și Coconea îl sună din când în când să-l invite la un zbor.)

Ar fi putut să se mute la Brașov, unde face tandemuri și are alți munți. Ar fi putut să rămână în Nepal, unde a făcut tandemuri opt luni, a strâns mii de euro și s-a liniștit. Plecase din țară după o perioadă cu vitiligo, o afecțiune din cauza căreia pielea i s-a decolorat și care i-a lăsat pete pe mâini și picioare. Stresul care a provocat petele, spune Coconea, venea din încercarea lui de a face prea multe deodată: un lanț de magazine de haine sport, pregătiri pentru X-Alps, întâlniri cu sponsori (pentru care se schimba în dubiță, după antrenamente). Dar Coconea era prea activ pentru Nepal. Așa că s-a întors. În Parâng are ajutoare la câteva telefoane sau case distanță. Aici nimeni nu-și închide ușa și, dacă o închide, știe el unde e ascunsă cheia. Vrea să meargă la primărie să-i streseze pe funcționari cu drumul neasfaltat; să-i întrebe de ce stațiunea face parte din zona urbană, dacă primăria n-o dezvoltă.

Crede că și Parângul poate fi plin cu turiști pe partea Hunedoarei, cum e și Rânca pe partea Gorjului, ba chiar mai plin. Dacă localnicii ar pune presiune pe autorități, ar avea victorii, pentru că, insistă Coconea, oricât ar vrea politicienii să pară puternici, se vor speria în fața celor mulți. (Florin Tiberiu Iacob Ridzi e acum la al patrulea mandat la primăria Petroșani din partea PNL, cu un dosar redeschis în 2017 la DNA, pentru abuz în serviciu și fraudă cu fonduri europene.)

Dacă în Bucegi efectul mulțimii de turiști e asociat și cu tone de gunoaie, Coconea crede că asta n-ar fi o problemă la ei. Va avea el grijă – ca atunci când a fugit pe sub telescaun după un turist care aruncase o sticlă și aproape nimerise capul cuiva. S-a mai certat cu Jandarmeria, s-a pus și în fața unui buldozer care săpa aiurea în pârtia de schi. Se întâmplă prea multe în curtea lui, ca să plece în altă parte. Se întâmplau prea multe afară, ca să fi rămas într-o mină.

În capul lui Coconea se derulează multe în paralel: școala de zbor, concursuri organizate în Parâng, antrenamente pentru Alpi și Pirinei. O planare de pe Everest, fără oxigen suplimentar, ca să completeze cei 100 de kilometri de Himalaya zburați la peste 6.000 de metri altitudine. Vrea și la Arctic 6633, o competiție de anduranță de la Cercul Polar pe care prietenul lui, Tibi Ușeriu, a câștigat-o de trei ori la rând.

Vrea să termine facultatea de management în turism la care s-a înscris în Petroșani, la care ori ajunge la examene în clăpari de schi, ori își sună profii special pentru o întâlnire-testare. Vrea să strângă echipamente pentru copiii de la Școala nr. 7, cea a cărei sală de sport e denumită după el. Se gândește și la cum acțiunile cu parapanta ar putea fi omologate la Salvamont România (deși e greu să găsești oameni pasionați de toate – alpinism, schi, fără frică de zbor). Vrea să organizeze și un X-Carpați prin 2020, care să traverseze Meridionalii în zbor și alergat.

Până îi ies toate planurile, mai încărcăm și cărăm un al doilea dulap cu dubița, pe același drum forestier, pentru același vecin și prieten. Vremea pare în continuare nehotărâtă, deși Coconea spune că ăsta e, sigur, ultimul front. „Ai încredere, știu eu.”

Eu nu văd cerul cum îl vede el.

Aterizările cu parapanta n-au fost mereu line. În ’96, aproape c-a rămas „olog”. Mărturie stă o cicatrice pe piciorul drept. „Școala haiducilor nu e făcută pentru oricine”, spune Coconea, „dar eu am dat cu capul, am luat-o de la capăt”. După o aterizare bruscă care i-a zdrobit piciorul, n-a vrut să-și dea acordul pentru amputarea lui. Au venit prietenii și l-au „furat” cu un scaun cu rotile, după ce au blocat ușa asistentelor cu o coadă de mătură. L-au dus la alt prieten parapantist, chirurg la Timișoara, care i-a spus c-o să joace fotbal în câteva săptămâni. Îi drena rana zilnic, dar cum lui Coconea i-a plăcut mai mult la bal decât la spital, a cerut voie la un concurs.

„N-o să zboare”, i-au promis prietenii doctorului. Cum au ajuns,
Coconea a obligat un prieten să-i care parapanta și a urcat și el, șontâc-șontâc, într-un picior, cu o cârjă improvizată. În Apuseni, lângă locul de decolare, și-a schimbat pansamentele de la rană și a cerut să fie înscris pe listă. A aterizat în stângul, piciorul lui bun, și a câștigat concursul. Doctorul a citit despre ispravă în ziar și i-a spus că nu are nevoie de medic, ci de popă.

De câte ori a avut Coconea accidentări dure, de atâtea ori s-a încăpățânat să se suie într-o parapantă de pe patul de spital. În ’99, tot în Apuseni, și-a fracturat bazinul și o mână. Atunci l-au furat prietenii de la un spital din Aiud, dar pe drumul spre Petroșani l-au luat frisoanele și l-au internat iar. Dup-aia a venit eclipsa și a fugit c-un cal de acolo și l-au ajutat „ghiolbanii” să se așeze în aripă, „mai mult mort decât viu”, pentru că voia să zboare pe eclipsă. „Au fost recuperările perfecte”, spune șoimul. „Activitate, altfel rămâneau urmări.”

Coconea a fugit dintr-un spital și vara asta. La un concurs din Mureș în care provocarea a fost să alergi 24 de ore, a fost fruntea vreo 20 de kilometri. Apoi l-au înțepat niște albine și a ajuns cu perfuzii pe un pat de spital. După două ore, s-a întors în cursă și a alergat 190 de kilometri, cu diferențe de nivel. A ajuns la finish pe locul 5 din 55, cu buclele transpirate, dar cu același rânjet de la zbor.

Când nu e el accidentatul, îi ajută pe alții. În 2003, când se antrena prin Parâng, a salvat viața unei fete căzute și lovite la cap. A preluat-o de la salvamontiștii care au reușit s-o scoată din prăpastie, cu tot cu targă și a transformat aripa într-o ambulanță. După jumătate de oră de zburat prin frig, a aterizat cu ea pe pista pe care sunt primite ambulanțele aeriene la Urgențe, în Petroșani.

Tot în 2003 a participat pentru prima dată la Red Bull X-Alps – o competiție care îi venea mănușă: traversarea a peste 1.000 de kilometri de Alpi, în zbor sau pe jos, fără pauze de odihnă obligatorii. Competiția îi permitea lui Coconea să aducă și o persoană-suporter, care să-l ajute cu direcțiile, mâncarea și planurile. (Red Bull România îl susține de atunci.)

Coconea e veteranul cursei, singurul care a luat startul la toate cele opt ediții (X-Alps are loc o dată la doi ani). A devenit vedetă datorită sutelor de kilometri făcuți fără să doarmă, dar și pentru rezistența în condiții extreme. La prima ediție, la care au luat startul 17 echipe, Coconea a rămas blocat într-un perete, pe viscol, la peste 3.000 de metri în șort și tricou, fără lanternă, fără echipament tehnic. În noaptea aia și-a spart butonul de panică primit de organizatori în kit, ca să nu fie tentat să-l apese. („Dacă ai un plan B, devii mai slab”, spunea în 2012, într-un discurs TedX). Tot atunci și-a dat cu o piatră în cap ca să nu adoarmă până la răsărit și să riște hipotermie.

„A fost o luptă psihică, de încredere a mea în mine”, spune el. „Ca să fii în cursa asta trebuie să fii foarte conștient de ce te paște, dacă eram inconștient, mă lăsam adormit și nu mai stăteam la povești azi.” În 2007 a mers 170 de kilometri, recordul cursei, apoi a zburat 100 de kilometri, terminând al doilea. După ce s-a oferit să facă testul anti-doping și le-a dovedit că e curat, testele au rămas obligatorii. Tot el a inspirat și regula orelor de odihnă, altfel ar fi mers non-stop. În 2009, a fost descalificat din cursă după câteva zile, din cauză că a intrat, fără să vrea, pe un culoar aerian interzis. În 2011, a ajuns la concurs după ce a fost prins în zona Matterhorn (4.478 de metri), într-o avalanșă: 500 de metri de alunecare și o mână stângă accidentată. A terminat din nou al doilea.

Fanii îl așteaptă de fiecare dată pe traseu – români, italieni, elvețieni – cu prăjituri, muzică, încurajări. „Nu cred că Tomi s-a gândit la sine ca la un sportiv profesionist, ci ca la un om cu o țintă”, spune Andreea Mitrache, până recent director de comunicare la Red Bull România. „Mi se pare că el e acolo pentru că poate, la propriu, să mute munții din loc.”

Daniel Pisică, alpinist și prieten de la școala de pionieri din Parâng, i-a fost suporter cinci ediții de X-Alps la rând. Îl consideră pe Coconea un luptător cu un metabolism de geniu, dar îi pare rău că n-a vrut să fie mai mult atletul profesionist care se pregătește pentru „Olimpiada” lui, în loc să se uzeze la competiții obscure.

Însă Coconea a făcut mai mereu cum a simțit, a mâncat cum a vrut și s-a dus printre sportivi și montaniarzi la orice eveniment a fost chemat, câtuși de mic. I-a plăcut să se orienteze după soare și după păsări, chiar când tehnologia a avansat. „Culmea e că are un curaj nebun și a avut o oarecare teamă de eșec, îi era teamă că atunci când urca, dacă nu corespundea speranțelor pe care le-am pus în el, o să ne dezamăgească”, spune Pisică. „Cred că asta e zbaterea lui mare. Zboară cu iubire, zborul e viața lui, dar vrea să demonstreze în competiție că poate să nu dezamăgească.”

La ediția din 2015 a cursei vieții lui, X-Alps, păsările nu l-au putut ajuta când a aterizat forțat de un vânt puternic. A ieșit dintr-o căldare de stânci, „ca și cum ai ieșit din casă și ai dat de viscol”. Era prima oară când vedea finalul competiției de pe marginea unui pat de spital din care n-a mai putut să fugă. Avea halucinații că e bine și întreba, ca pentru sine: „Eu pot să continui?”.

I-a fost frică și i s-a derulat toată viața înaintea ochilor. S-a gândit că nu lasă pe nimeni în urmă. Asta i-a spus atunci lui Mitrache de la Red Bull la telefon, apoi repeta „îmi pare rău, îmi pare rău”. N-a apucat să se refacă complet, că s-a întors la zbor și s-a accidentat la o gleznă. A revenit însă în cursa din 2017 și a alergat 200 de kilometri în primele două zile; a terminat cursa pe locul 11 din 31 de atleți. S-a înscris și pentru 2019 și, pe lângă migălit la casă, antrenamentele sunt în toi.

„Crede-mă, oboseala psihică e mai periculoasă”, îmi spune. „Dacă am alerga de dimineață până seara, am fi ce trebuie.”

E 16:00 și parcăm mașina pe iarba din fața casei. Scoatem dulapul și-l lăsăm în garaj, lângă primul. Pe cer continuă bătălia plafoanelor de nori și a stropilor de mocănească, dar Coconea mă asigură că sus va fi bine.

Suntem întâmpinați de un comitet mixt de câini și cai liberi. Intrăm în sala de mese de la demisol, mâncăm câteva felii din pepenele luat de la taraba surorii și așteptăm să se spargă cerul. Coconea își schimbă adidașii, pantalonii îi dă pe niște colanți, eu îmi pun o geacă. E aproape 18:00, dar când ieșim pe ușă, ploaia măruntă începe iar.

Caii liberi sunt un public fidel în viața lui Coconea, mai ales când se pregătește de planat pe dealul pe care-și construiește acum o Școală de Zbor.

„Încă un pic și se duce plafonul”, îmi spune.

Mă distrage cu povești despre cum într-un amurg senin Retezatul înghite soarele. Îmi spune de diminețile în care își bea cafeaua cu caii, înainte să desfacă parapanta. Face scenarii pentru iernile în care se va trezi cu schiurile în picioare. Are parapante presărate peste tot. Le-a pierdut șirul. Câteva sunt adunate într-o cameră-muzeu a releului din Parâng, mai sus de telescaun. Mai au în gașca de zbor o prietenă care a deschis un alt mini-muzeu cu parapante vechi, într-o cameră, pe lângă Pitești. A donat câteva și acolo. Mama lui strigă la el că podeaua din apartamentul copilăriei e ticsită cu parapantele lui vechi, de te împiedici în ele. Acolo stau înghesuite pe câteva rafturi și toate medaliile, cupele adunate de la competițiile naționale sau internaționale la care a participat în ultimii 20 de ani.

Ieșim după jumătate de oră și ploaia s-a oprit. Parcă cerul se sparge, pe ascuns, doar ca să ne facă nouă loc. Coconea scoate din dubiță rucsacul cu o parapantă nouă de tandem despre care nu știa ce culoare are, din materiale mai bune, mai light. O trage cum ai scoate un sac de dormit dintr-unul de compresie și o întinde pe iarbă, sub boturile curioase ale cailor cu care-și bea cafeaua câteodată. Smulge câteva fire de iarbă și le dă drumul din palmă ca să vadă în ce direcție le bate vântul. Aliniază firele care se prelungesc perpendicular din plapuma în galben, roșu și alb, mai trage de colțurile ei și vorbește cu caii. „Lasă că vedeți voi cum o tăiați speriați când o gonflez.” Se apleacă, așteaptă să se strângă toți șapte-opt în jurul ei și când sunt mai atenți, gonflează parapanta o secundă și toți caii se împrăștie care-încotro.

Ce facem noi acum e economy-class, îmi spune. Pentru business-class trebuie să mă întorc și să zburăm de pe Parângul Mic, de la peste 2.000 de metri. Dar nu pierdem vremea. Pe același deal de unde a zburat și el prima dată, îmi spune să mă așez pe scaunul negru de tandem. Nu-mi face alt instructaj, ca să nu fie timp să mi se facă frică. Lui i-au pierit fricile și parcă timpul l-a blocat la entuziasmul de 25 de ani. „Mă mai întâlnesc în Petroșani cu foști colegi din mină, care la vârsta mea sunt pensionari”, îmi spune. „Ăsta ar fi fost marele avantaj ca miner, mă pensionam după 20 de ani de muncă. Dar mă uit la ei și-i văd pe unii cu 10 ani mai îmbătrâniți, după ce-au inhalat toate cele. Merita?”

Îmi pune bretelele pe spate, ca și cum ai trimite un elev la școală. El e în spatele meu, legat de scaunul meu de școlar. „Hai, aleargă”, îmi spune. „Aleargă”. Fac câțiva pași, dar parapanta ne trage înapoi. Insist și reușim.

Suntem suspendați în aer, plutim deasupra brazilor ascuțiți și vedem casele ca pe furnici. La urechi gâdilă doar vuietul vântului. Pentru câteva minute suntem stăpânii. Eu sunt crispată pentru că nu am controlul și simt un gol în stomac mai mare decât cel de dedesubt. Coconea se bucură ca un copil de fiecare manevră pe care o face. Râde cu poftă și face niște viraje ca de montagnes-russes, de-mi pare că ne va izbi de-un pom, întâi în dreapta, apoi în stânga. Dar nu pățim nimic și continuăm să plutim. Eu nu știu cerul cum îl știe el.

„Bucură-te de zbor”, îmi repetă. „Nu te mai ține. Bucură-te!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
Pledoaria lui Patrick Brăila

Mă numesc Patrick Brăila. Am 30 de ani și sunt un bărbat transgender.

Bucureșteanul: Dă cu minus des, dar să-i fie copilului bine

Nicolae Vintilă nu are pace până nu știe că are ce pune mâine pe masă, și poimâine și răspoimâine.

De ce Tudor Giurgiu

Tudor Giurgiu e cel mai ocupat om din filmul românesc. Organizează, construiește, produce, plănuiește, vinde,…