Transcript Satul Mădălinei – Episodul 4

Ana: DoR prezintă Satul Mădălinei, o poveste în șase episoade despre dragoste, sărăcie și costurile altruismului. Eu sunt Ana Maria Ciobanu. Mix: Gabi:…

Ana: DoR prezintă Satul Mădălinei, o poveste în șase episoade despre dragoste, sărăcie și costurile altruismului. Eu sunt Ana Maria Ciobanu.

Mix: Gabi: Dincolo de la ce renunț eu, foarte foarte frustrant este să mă uit la ce a renunțat ea. Și să accept că nu pot să fac nimic în locul ei.

Ana: În episodul trecut, Mădălina s-a reîntâlnit cu Laurențiu, proaspăt întors de la închisoare din Suedia. Ea venise de la Buziaș, unde fugise să fie cu Samir, băiatul pe care l-a cunoscut pe Facebook. Îi era dor de Iani și de Maria, spunea ea. După o săptămână cu copiii și cu Laurențiu, în care spunea că s-au împăcat, a mințit că merge la spital și s-a întors la Buziaș.

Dacă n-ați ascultat primele trei episoade, dați-le play în ordine, altfel nu veți putea ține pasul cu povestea.

Din punctul în care ne aflăm acum, adică septembrie 2016, am notat data fiecărei plecări și reveniri a Mădălinei. Simțeam că va veni o vreme în care și ea le va pierde șirul. Iar dacă credeați că firul a fost întortocheat până acum, următoarele trei luni din poveste vă vor depăși orice așteptare.

Ana: De când ajunsese la Buziaș, nimeni nu mai știa ce gândește Mădălina și ce vrea să facă. Nu știau dacă era un plan bine ticluit, sau dacă toate au fost vorbe și decizii de moment. Liviei, Mădălina i-a spus că revine la Cotu Malului să ia copiii și să se mute cu ei într-un centru maternal. Lui Laurențiu i-a spus că va fi cuminte și că o să mai dea o șansă relației lor, de dragul copiilor. Copiilor le-a spus: „a venit mama acasă”. Iar lui Samir i-a spus că vine s-o ia pe Maria și să fugă cu ea înapoi la el.

Donatorii din Satul Mădălinei nu prea mai donau bani – majoritatea se simțeau trădați de atâtea plecări. Unii nici nu-i mai răspundeau Mădălinei la telefon. Ea insista și le lăsa SMS-uri.

Gabi: Am multe SMS-uri cu sărut-mâna, vă rog frumos, mă ajutați și pe mine cu ceva de mâncare?

Ana: În acest moment, în care majoritatea donatorilor obosiseră, Gabriela Solomon, a doua tiză care se apropiase de Mădălina, s-a gândit să facă un efort. Nu voia s-o abandoneze și ea pe Mădălina, așa că a început să-i trimită bani de mâncare.

Câteva săptămâni mai târziu, în octombrie, a anunțat pe Facebook că își donează ziua de nume pentru Mădălina. Își propunea să strângă 1.000 de lei din care să-i trimită apoi treptat, în funcție de nevoi, și cerea de asemenea sprijin oricui ar fi putut să-i fie aproape Mădălinei în județul Timiș cu asistență juridică sau psihologică, cu haine, lemne sau mâncare.

Așa a adunat în cont 4.000 de lei, a trimis la Buziaș o plapumă, haine de iarnă și mâncare și a vorbit cu niște firme de curățenie la care Mădălina și Samir ar fi putut să se angajeze. A găsit de asemenea o terapeută din Timișoara care să lucreze cu Mădălina și o altă prietenă care să se întâlnească cu ea din când în când. O ascultați pe Gabriela Solomon:

Gabriela: Era angajator, parte din rețea, era terapie parte din rețea, erau grădinițele și terapie pentru copii, medic de familie, consiliere pe cum să-și facă cumpărăturile, consiliere pe cum să-și gestioneze banii. Adică aveam așa un super plan. Un master plan.

Ana: Facerea de bine molipsea din nou și călătorea 500 de kilometri până la Buziaș. În Gabriela, Mădălina avea din nou un aliat cu o strategie pe termen lung.

Gabriela: Am vorbit de la Protecția Copilului Timiș, la o fundație care are un adăpost pentru mame, la doi-trei angajatori, la cineva de la un ziar din Buziaș care are legături cu primăria, la oameni de HR pe care îi știam în Timișoara.

La un moment dat aveam 10 taburi de messenger deschise. Am strâns 4.000 de lei pentru Mădălina. Bani cu care s-a reparat o cameră la Buziaș, s-a reparat o sobă, s-au cumpărat lemne pentru toată familia și au mâncat și s-au plimbat pe tren dus întors.

PROCESUL

Ana: Mădălinei îi lipseau doar copiii, pentru care trebuia să se lupte în instanță cu Laurențiu. După ce-a plecat din nou la Buziaș, Laurențiu a dat-o în judecată ca să stabilească domiciliul lui Iani și al Mariei la Cotu Malului. Mădălina mi-a spus la telefon că îi era frică de el și de ce ar putea să-i facă dacă s-ar prezenta la proces.

Mădălina: V-am zis, m-a amenințat foarte rău și îmi este teamă, mai ales dacă mă duc acolo la mama… mama nu are cum. Nu prea are ce să facă acolo și nu știu, poate că o să facă ceva, nu sunt sigură de asta.

Ana: Cu toate astea, pe 24 octombrie 2016 a venit la primul termen al procesului. Am fost cu Gabriela Solomon să o luăm cu mașina de la mama ei, unde ajunsese cu o noapte în urmă împreună cu Samir. Pe el l-a lăsat acasă la mama, să nu-l vadă nimeni.

În mașină, Mădălina și-a făcut cruce. Apoi a răsfoit actele de la Clara, avocata care o ajuta de la distanță, și a recitit ce scria în ordinul de protecție ca și cum își repeta lecția înainte să iasă la tablă. Îi era frică de reîntâlnirea cu Laurențiu, dar și mai teamă îi era că n-o să înțeleagă întrebările judecătorului și n-o să primească copiii din cauza asta.

Mădălina: Știți cum este, te tai la un deget, te doare toată mâna. Și lui Samir i-am zis că pot să fac 10 copii, dar ca ei n-o să fie niciodată. Totuși sunt copiii mei și mă doare sufletul și de ei. Poate că în viitor, poate o să mai am un copil sau doi, nu se știe, Dumnezeu știe, dar o să mă doară sufletul de toți.

Dar mai ales de ei pentru că cu ei știu că am tras prea multe chinuri….

Ana: Pe drum am încercat să înțeleg dacă împăcarea din septembrie cu Laurențiu a fost doar o schemă ca să încerce să-și ia copiii la Buziaș sau dacă chiar avea de gând să mai încerce o dată cu el. Certurile între ei începuseră de la alocațiile copiilor și de la birocrație – nu le luaseră de câteva luni pentru că Mădălina își tot schimbase domiciliul.

Mădălina: Și la fel am început să plâng și aproape în fiecare seară plângeam. Și mă gândeam că nu este bine.

Ana: Crezi că dacă nu te-ar fi înjurat, crezi că rezistai?

Mădălina: Nu, și tot îmi spunea, îmi dădea la ureche… a băut într-o seară… și… îmi tot spunea într-una, stai tu liniștită… de exemplu, dacă mă vedea că vorbesc cu copiii, sau… mă întreba băiatul ceva… stai tu liniștită că am eu ac de cojocul tău. Și, prin vorbele astea, mult până la fapte nu mai era.

Mădălina: Dacă vreți, nu știu, să parcați acolo unde ați fost la xerox.

Gabriela: Acolo unde am fost la xerox. Fix în fața poliției. Am înțeles..

Mădălina: Da. Da, pe undeva pe aici.

Ana: În tribunalul din Topoloveni, Argeș, mirosea a băutură, a parfum și a naftalină. Mădălina s-a așezat pe o bancă de lemn din sala de judecată. Gabriela i-a oferit apă și eugenii, dar a refuzat-o. Împreună au ascultat audieri în 14 dosare civile și Mădălina a tresărit de fiecare dată când se deschidea ușa sălii, de fiecare dată când intra vreun polițist sau jandarm.

Însă Laurențiu n-a apărut. Au venit doar un avocat și unul dintre frații lui. Pe Facebook-ul unui văr, Mădălina a văzut că Laurențiu era undeva în Italia, nicidecum acasă cu copiii. I-a arătat și Gabrielei fotografiile și ea a făcut repede niște print screen-uri pe care să le depună la dosar, ca să demonstreze că Laurențiu nu avea grijă de copii.

După mai bine de două ore de așteptare, judecătoarea a primit actele pe care Mădălina le avea de depus și a notat-o pe Gabriela Solomon ca martor. Sunteți sigură că nu sunteți rude, având în vedere numele?, a întrebat aceasta mirată, apoi a început interogatoriul Mădălinei.

Mădălina a jurat cu mâna pe Biblie să spună adevărul și a răspuns cu mâinile la spate la tirul de întrebări pe care Laurențiu le lăsase avocatului. Nu mi s-a permis să înregistrez în sală, dar am stat în ultima bancă și am luat notițe în tot acest timp.

– Recunoașteți că minorii sunt foarte atașați de mine?, a fost prima întrebare a lui Laurențiu, citită de judecătoare.

– Nu, i-a răspuns Mădălina.

– Câte persoane locuiesc în domiciliul dumneavoastră?

– 4 persoane.

Adevărul era că în locuința lui Samir de la Buziaș locuiau 14 persoane în trei camere, dar Mădălina știa că n-avea șanse să ia copiii dacă spunea asta.

– Ce program aveți la locul de muncă?

– Urmează să mă angajez la un spital.

Avea o promisiune de la o doctoriță, dar nimic concret.

– Sunteți de acord ca minorii să rămână în îngrijire la mine?

– Nu.

– Știți să scrieți și să citiți?

– Da.

Judecătoarea a pus-o să semneze declarația transcrisă de grefier, iar apoi a chemat-o pe Gabriela în sală s-o audieze și pe ea. Gabriela nu fusese niciodată martor într-un proces și era speriată.

– De unde vă cunoașteți, dacă nu sunteți rudă?, a întrebat judecătoarea.

– Dintr-un articol din DoR, pe care îl aveți depus la dosar, și din metrou, a spus Gabriela.

– Cum adică din metrou?

– Era cu copilul în brațe și avea o pancartă, a spus Gabriela.

Judecătoarea a pus mai multe întrebări ajutătoare: cu care copil cerșea, ce ați făcut când ați văzut-o, ce relație ați observat între mamă și minori. Apoi i-a sintetizat grefierei răspunsurile Gabrielei în limbaj juridic: „Acest fapt m-a determinat să-i dau bani. Cineva a sesizat situația acestei pârâte și atunci un cerc de donatori s-a constituit ca s-o ajute. Soluția găsită a fost să ridicăm o construcție întrucât locuiau într-o cameră necorespunzătoare”.

După 10 minute de interogatoriu, a venit rândul martorilor lui Laurențiu – erau propuși soacra și un cumnat. Gabriela se așezase pe bancă, iar Mădălina era în continuare în picioare, în mijlocul sălii, expusă. Tremura, era roșie la față, și se uita spre ușa sălii de judecată pe unde ar fi urmat să intre martorii.

Judecătoarea a întrebat-o: Vă opuneți audierii martorilor?.

În sală s-a făcut liniște. Mădălina n-a spus nimic.

– Adică sunteți în relație de dușmănie cu dânșii?

– Da, a bălmăjit Mădălina, și judecătoarea a consemnat necesitatea înlocuirii martorilor propuși de Laurențiu.

Am văzut cum Mădălina a respirat în sfârșit adânc. Scăpase de confruntarea de care se temea. S-a gândit că judecătoarea e o doamnă cuminte, care poate îi dă și copiii. Poate în sfârșit Dumnezeu voia să o ajute.

Însă procesul a revenit repede la limbajul de care îi era frică. „În temeiul art. 496 Cod Civil, în temeiul dispozițiilor art. 22 Cod de Procedură Penală, pârâta să anexeze la dosar înscrisuri care să arate condițiile de creștere și îngrijire pe care le deține, surse de venit, domiciliu.”

Mădălina asculta, dar tot ce înțelegea era că nu s-a rezolvat. Că nu poate să-și ia copiii, deși e la doi pași de ei, iar Laurențiu nici măcar nu e în țară.

„Vrei un termen mai lung ca să ai timp să aduni hârtiile?”, a întrebat apoi judecătoarea cu o voce mai caldă. Mădălina a dat din cap și judecătoarea a mitraliat din nou: „Acordăm termen de judecată 28.11. Suspendăm ședința.”

Mădălina a dat în plâns. Avea o lună la dispoziție să se angajeze și să aranjeze o cameră în care să locuiască cu copiii la Buziaș.

Gabi: Au apărut mai multe firme de curățenie din toate grupurile astea de oameni de bine din Timișoara și din București. A mers la două interviuri în aceeași zi, cu amândoi angajatorii vorbisem înainte și le explicasem situația și Alex le-a zis că-i angajează pe amândoi.

Ana: Cu multe taburi deschise, nenumărate apeluri pe Facebook și antenele întinse până în județul Timiș, Gabriela a reușit să îndeplinească în două-trei săptămâni visul satului simbolic al Mădălinei: o slujbă cu carte de muncă.

Mădălina: Am fost ieri, am fost la Timișoara pentru angajare. La o firmă din asta de curățenie, 12 milioane pe lună și acum am vorbit cu doamna doctoră ca să poată să îmi facă o adeverință din aia precum că sunt aptă de muncă.

Ana: Alex, patronul firmei de curățenie i-a luat sub aripa lui pe Mădălina și Samir. Când i-a văzut înghețând în stația de microbuz ca să facă naveta Buziaș-Timișoara, a propus să le găsească o chirie în oraș. Era mulțumit de cum făceau cei doi curățenie și spunea că le-ar putea găsi și clienți extra pentru weekenduri dacă va fi nevoie.

Gabriela: A întins un corp întreg, nu numai o mână, adică Alex… luna asta de la cumpărat ghetuțe și mănuși și căciulă… Îi suna, le-a dat bani cu țârâita înainte să termine luna de muncă, așa cum aveau ei nevoie.

Ana: Veștile bune curgeau din nou pe grupul de Facebook al donatorilor. Mirela o numea pe Gabriela eroul zilei. Anemari Necșulescu, o donatoare care fusese dezamăgită inițial de Mădălina ca mamă, îi trimitea acum SMS-uri de încurajare în fiecare zi și se oferea să o găzduiască la ea pe perioada procesului.

Anemari: Și eu îi trimit Mădălinei mesaj dimineața și seara și încerc să îi scriu lucruri, deocamdată i-am trimis numai mesaje motivaționale în care i-am spus că este o mamă bună și că eu cred că lucrurile o să se așeze.

Chiar azi mă gândeam că pentru seară să-i trimit un mesaj de la o mamă la o mamă și să-i spun despre cât de mult cred eu în iubirea ei de mamă și cât de recunoscătoare îi sunt eu personal pentru că își iubește copiii atât de mult și cât de recunoscătoare ar trebui să-i fie societatea pentru această dragoste pentru copiii ei, pentru că copiii ei o să fie niște copii mult mai buni, care vor pune bunăvoința asta și bunătatea asta înapoi în societate, în ceea ce vor face ei și în relația lor cu oamenii și lucrurile sunt foarte importante.

Și eu cred că iubirea rezolvă foarte multe lucruri, foarte multe lucruri.

Ana: Recunosc că ăsta este punctul nevralgic din poveste în care separarea copiilor de Mădălina a început să mă macine.

Mă strecuram la 5:30 dimineața de lângă Alice care împlinise un an și învățase să spună „pa, mama” și „a venit mama”, mă duceam la proces la Topoloveni cu Mădălina, vorbeam cu ea despre copii, ne uitam împreună la fotografii cu ei și îmi venea să strig încontinuu. Că e nedrept, că cine îi strânge în brațe pe Iani și Maria când visează urât, că cine o să se ocupe ca ei să recupereze trauma asta a separării de mamă.

În ultimii doi ani scrisesem multe articole despre violență în familie, vorbisem cu copiii unor femei ucise de partenerii lor, știam că perioada cea mai riscantă apare când jumătatea abuzată a cuplului pleacă de acasă, dar și când cei doi se ceartă în instanță.

Ajungeam după amiaza acasă și o îmbrățișam pe Alice de parcă mă întorceam de la război. După 10 ore departe de ea, părea mirată când apăream în pragul ușii. Își revenea în mai puțin de un minut, dar gândul meu era tot la Mădălina. Oare Iani și Maria la fel ar face? Ei în cât timp s-ar scutura de absența mamei care ținea deja de două luni?

Acum că avea o slujbă și șanse să-și aducă copiii la Buziaș, Mădălina avea planuri mari. Planuri care semănau mult cu cele pe care și le făcuse și când începuse construcția casei la Cotu Malului.

Mădălina: Nu știu dacă pot să iau copiii și să vrea Dumnezeu, la fiecare salariu care îl luăm să ne luăm ce ne trebuie pentru casă până la vară și la vară să ne facem măcar două camere.

Ana: Ina Solomon era fericită să o știe pe Mădălina cu sprijin și planuri mari, dar nu se mai uita la fel de idealist la poveste. Trăise deja un cutremur pe propria piele când plecase Mădălina în Franța și știa că totul se poate nărui foarte ușor.

Ina: Eu cumva de vreo lună sau două am ieșit un pic din toată nebunia asta, și acuma stau și mă uit un pic din afară, asta și pentru că, mă rog, am avut mai multe probleme personale și de sănătate și eu și fi-miu. Dar și pentru că mi-am dat seama că la un moment dat intrasem atât de tare încât nu știu dacă o ajutam sau îi făceam mai mult rău.

Și am avut și un vis în care îl aveam pe Matei, pe băiețelul meu, și o aveam și pe Mădălina. Mădălina era fata mea adolescentă și a fost cumva un semnal de alarmă în care mi-am dat seama că nu, ea nu e copilul meu, chiar dacă eu așa o văd. Nu este. E o femeie tânără, da, în situația în care e, dar are toată, adică să îi dau cumva încredere și spațiu să facă chestii.

Sunt în contact cu grupul, caut sponsorizări să-i dăm bani, acum sper ca un prieten să îi livreze o sumă mai mare de bani ca să putem să rezolvăm cu mutatul, caut avocat pentru marți, am sunat în toate părțile, dar cumva un pic mai din spate de data asta. Și culmea e și foarte frumos e că a preluat Gabriela rolul ăsta, știi? Adică umva a venit, zici că a luat ștafeta.

Ana: Ștafetă pe care tu o luasei de la Mirela.

Ina: Ștafetă pe care eu o luasem de la Mirela, da, da. Și pe care acuma cumva,  fără să ne vorbim, fără nimic, a luat-o Gabriela.

Ana: Optimismul Mădălinei se scutura îndată ce primea vești de la Cotu Malului. Laurențiu nu mai era în Italia. Mama ei îi spunea că el se laudă că are mulți martori și că o s-o facă praf la proces. Cu o săptămână înainte de procesul de la finalul lui noiembrie 2016, Mădălina mi-a spus la telefon că Laurențiu a amenințat-o cu moartea.

Mădălina: Păi aseară l-am sunat pe Laurențiu să întreb de copii și el a început să vorbească foarte urât, era foarte nervos. Mi-a zis că îmi dă fata, să nu o mai trec pe numele lui, să o iau și să renunț, să rămână fata la mine și băiatul la el, dar să merg cu el în instanță și să spun acolo că opresc eu fata și el să oprească băiatul.

Și după aia când i-am zis că nu, nu o să se întâmple asta, i-am zis dacă vrei, du fata la mama acolo, i-am zis vin eu și o iau și i-am zis e bine așa. Și el mi-a zis  nu, că  dacă vrei, vii la instanță ca să dai semnătură că stai cu fata aici la mă-ta.

Deci să stau la mama mea acasă. I-am zis că o să mă prezint la judecată și ce decide instanța, asta e. A început să se jure pe copii că dacă mă prinde acolo sau dacă îndrăznesc să iau copiii că îmi dă 10 cuțite la rând și mă omoară acolo, pot să vin cu oricine aș veni. Că o să stea el de vorbă cu dumneavoastră, cu orice doamnă, cu orice avocat care vine acolo pentru mine. Dar nu știu, mă gândesc că, nu știu, poate el are ceva în cap și… nu știu, poate chiar acolo poate să-mi facă ceva.

Ana: Ți-e frică că ar putea să facă asta?

Mădălina: Da, era foarte nervos. Mă înjura în toate felurile, m-a făcut cum îi venea la gură și mi-a zis că dacă încerc să îi iau copiii… că și dacă o să-i câștig, o să-mi dea 10 cuțite și acolo o să mă lase.

Ana: Gabriela a găsit un avocat care să o reprezinte pro bono pe Mădălina și a aranjat ca ea și Samir să înnopteze la Anemari, ca să nu riște să vină Laurențiu peste ei înainte de proces. Mădălina nu o întâlnise niciodată pe Anemari, dar îi citea mesajele.

Mădălina: Nu știam de unde primesc mesajele, așa, și până la urmă am sunat și mi-a răspuns și mi-a zis că este o doamnă care o cheamă Anemari, mi-a zis că nu poate să vorbească foarte mult la telefon, că are treabă, dar mi-a zis că oricum este alături de mine și mi s-a părut o doamnă foarte cuminte.

Ana: În dimineața procesului ne-am adunat cu toții în mașina Gabrielei. Mădălina părea hotărâtă să nu se mai întoarcă vreodată la Cotu Malului. Îmi era teamă pentru ea. Nu-l văzusem niciodată pe Laurențiu până atunci. Tot ce știam erau poveștile pe care le-ați auzit în episodul doi, cele cu bătăi însărcinată și haine incendiate. Acum bărbatul era proaspăt eliberat după o condamnare pentru viol și amenințase că o s-o omoare pe Mădălina dacă încearcă să-i ia copiii. Mă așteptam la un scandal urât și speram că vor fi destui jandarmi la judecătorie care să-l țină. Mădălina era stresată, dar în același timp zâmbea când îmi povestea ce-au mai vorbit la telefon.

Ana: Și acuma când te gândești că o să-l vezi?

Mădălina: Așa îmi face inima. Parcă mi s-a oprit un nod în gât. Am puțină teamă, pentru că știu că m-a amenințat atunci foarte tare și acum câteva seri când l-am sunat să vorbesc cu băiatul i-am zis cum e, i-am zis că m-ai amenințat foarte rău, ai zis că îmi dai 10 cuțite și mă omori și mi-a zis că nu, că era beat și că a spus la beție, că nu a fost treaz. Dar asta de fapt o zice mereu. Asta e obișnuință pentru mine.

Ana: Când am ajuns la Topoloveni, Samir a rămas încuiat în mașina Gabrielei, de teamă să nu-l vadă cineva, iar noi am intrat în tribunal. Mădălina avea speranțe mari, făcuse tot ce-i ceruse judecătoarea. Avea serviciu, avea un contract de comodat în casa părinților lui Samir unde renovase o cameră, avea avocat. Jucase după toate regulile care i se prezentaseră. Tot ce voia era să plece odată cu copiii de acolo și să nu se mai uite în urmă.

Tot optimismul s-a evaporat când i-a văzut: Laurențiu, soacra, o vecină, un vecin și un cumnat. Toți încruntați și cu țipete când au văzut-o intrând. Au înconjurat-o și au luat-o la rost. Laurențiu avea ochi albaștri, purta un trening roșu și se uita urât la mine și la Gabriela. Părea că îl incomodam.

Nu avea loc să vorbească cu Mădălina fără spectatori și pentru el reprezentam motivul pentru care ea nu se potolea și nu venea acasă la copii. S-a apropiat de Mădălina și a întrebat-o printre dinți pentru ce face tot circul ăsta. Soacra țipa că nu i-a făcut nimeni nimic și că Mădălina a plecat de bună voie. Vecinii țipau că plâng copiii după ea. Un jandarm a intervenit și ne-a însoțit până în sala de judecată, unde s-a făcut liniște.

Mădălinei îi era rău și spunea că se învârte tot cu ea. Pe măsură ce judecătoarea audia martori în alte dosare, Laurențiu ne fixa încruntat, iar martorii se întorceau spre banca noastră și îi șopteau printre dinți Mădălinei:

– Plânge copiii, Mădă!

– Hai acasă, Mădălina! Tu știi ce plângea fata de tine de dimineață?

– Împacă-te mamă pentru copii.

Mădălina încerca să nu se uite la ei. Fixa un punct în tavan, ca să se stăpânească, și lacrimile îi curgeau pe obraz. Nimic nu mergea așa cum sperase.

A depus toate actele care arătau că are locuință și serviciu, judecătoarea l-a interogat pe Laurențiu cu întrebări pregătite de Mădălina și de avocat. Bărbatul a recunoscut că a fost condamnat pentru viol, a negat că ar fi fost plecat din țară la termenul trecut și a negat că ar fi fost vreodată violent cu Mădălina.

Ana: După interogatoriul lui Laurențiu, judecătoarea a cerut o anchetă socială la adresa părinților lui Samir și a acordat un nou termen de judecată: 9 ianuarie, că doar veneau sărbătorile și nu s-ar fi mișcat mai repede anchetele sociale.

Nicio șansă pentru Mădălina să aibă copiii lângă ea de Crăciun.

Martor: Dar vino acasă la copii.

Laurențiu: Ai înțeles? I-am dat toți banii, tot ce a vrut ea

Mădălina: Mă, tu nu te mai băga, că n-are niciun rost să te bagi. Nu mai te băga.

Martor: Mi-e milă, mă, Mădălina, de copii.

Mădălina: Nu mai te băga.

Martor: Mi-e milă, mă, Mădălina, de copii, Mădă! Copiii mă!

Mădălina: Te bagi tu și eu nu știu.

Ana: După ce am ieșit din sala de judecată, a început iureșul.

Mădălina plângea, ba în brațe la Gabriela, ba la mine într-o încercare de a pune distanță între ea și familie. Printre jandarmi și câteva zeci de oameni care urcau și coborau treptele de beton ale judecătoriei Topoloveni, flancată de sediile Primăriei și ale Poliției, Mădălina era înconjurată de un mușuroi de vreo opt oameni care vorbeau cu ea în același timp, ba răstit, ba șoptit, ba în glumă. Era roșie de rușine, căci trecătorii din centrul Topoloveniului îi aruncau priviri lungi sau se opreau să asculte.

Mădălina știa că trebuia să stea pe loc și să reziste, altfel Laurențiu ar fi urmărit-o la mașină, l-ar fi văzut pe Samir care o aștepta acolo și ar fi început un scandal mult mai mare.

Mădălina: Ai zis că ești obișnuit cu pușcăria, ce mai zici?

Laurențiu: Nu ți-e un pic de rușine, sunt obișnuit cu pușcăria, nu?…

Mădălina: Păi de ce să-mi fie rușine, dacă așa ai zis…

Laurențiu: Vrei să iei copiii, să iei tot, să iei vai de capul lor…

Mădălina: Cum ie copiii tăi, așa mă doare și pe mine…

Laurențiu: Și de ce n-ai stat lângă ei, dacă te doare sufletul…

Mădălina: Cât timp, te întreb așa, cât timp ai stat arestat? Te-a mâncat grija că are copiii ăia ceva? Nu te-a mâncat.

Laurențiu: 500 de euro

Mădălina: Ce îmi puneai?

Laurențiu: Ce spuneai?

Mădălina: Mi-ai pus mie ceva?

Laurențiu: I-ați cartelă…N-am vrut să îți pun bani? Ce spuneai? Ia cartelă să vorbim la telefon.

Mădălina: Îmi scotea ochii, deci dacă cumpăra cartelă să vorbească cu mine sau cu copiii îmi scotea ochii să îi dau banii pe cartelă

Vecin: Eu zic să mergeți la Poliție să vă împăcați.

Ana: Mădălina îi reproșa că nu i-a păsat de copii cât a fost arestat, iar el susținea că i-a trimis bani, că a cheltuit pe cartelele cu care suna acasă. Un vecin insista să fie împăciuitor. E nevasta ta, ai luat-o de mică, îi spunea lui Laurențiu. Nu se mai ia de tine, îi promitea Mădălinei.

Mădălina: Mă, tu du-te și lasă-mă și nu sta…

Martor: E nevasta ta, mă, ai luat-o de mică, mă.

Laurențiu: Eu să mor dacă n-o fi cu capul.

Ana: Când Gabriela a luat-o în brațe pe Mădălina și i-a spus că e timpul să plece, Laurențiu a ridicat tonul și i-a reproșat că se bagă în viața lor și că o zăpăcește, dându-i bani. Dacă nu erau doamnele de la București, Mădălina n-ar fi avut nici curaj, nici bani de procese și de împotriviri.

Laurențiu: Și nu vă gândiți ce îi faceți dumneavoastră la această fată? Ați nenorocit-o, cu bani și cu toate alea…

Mădălina: Dar așa de ce nu te gândești tu?

Laurențiu: …până să nu vă băgați dumneavoastră, niciunul, era totul OK…

Gabi: Tu munceai?

Laurențiu: Eu munceam, eu mă descurc. Cu vite. Întrebați-o.

Gabi: Sigur?

Laurențiu: Întrebați-o. Mă descurc cu vite.

Mădălina: Are vite de nu le știe numărul.

Ana: Era greu să-ți mai auzi gândurile în haosul din fața tribunalului. Pe de o parte vorbeau toți tare, pe de alta îi șopteau Mădălinei printre dinți amenințări și înjurături pe care reportofonul nu le-a prins.

Din când în când, jandarmii le făceau semn să se îndepărteze de Judecătorie, să nu mai facă gălăgie acolo, să-și mute problemele în altă parte. În tot acel haos, avocatul Mădălinei îi propunea Gabrielei să facă o plângere la poliție pentru încălcarea ordinului de protecție: soacra, care avea interdicție de a se apropia la mai puțin de 150 de metri de Mădălina și de copii, era lângă ea și-i striga că nu e o mamă bună.

Tot avocatul sugera și o ordonanță președințială. Ordonanța este o procedură de urgență care se judecă pe loc și nu are efecte definitive care să rezolve cauza de judecată. Un proces cu o singură înfățișare, fără martori sau anchete sociale prin care Mădălina putea să ceară stabilirea domiciliului copiilor la ea, până la finalizarea procesului cu Laurențiu..

Era singura șansă prin care i-ar fi putut avea aproape pe Iani și pe Maria de sărbători.

Martor: Dar când l-ai luat de fată mare, de ce-ai făcut copiii ăștia cu el?

Mădălina: Nu contează. De ce, de proastă, că nu m-a dus mintea.

Laurențiu: De proastă?

Mădălina: Am stat cinci ani de zile cu el, i-am îndurat prea multe, i-am îndurat. Cât voia să îi…

Laurențiu: Ascultă-ncoa, o să-ți paie rău…

Soacra: N-ai îndurat nimic, n-ai îndurat nimic. … să te-mpaci cu el că știi ce-ai făcut.

Ana: Soacra insista că Mădălina nu a îngrijit bine copiii, că s-a jucat cu ei și acum vrea să-i ducă prin străini. Dacă o ascultai, Mădălina nu știa ce înseamnă să fii mamă.

Și totuși, printre toate țipetele, Laurențiu, soacra și martorii îi cereau obsesiv să se împace și să se întoarcă acasă. Mădălina izbucnea și ea din când în când. I-a reproșat lui Laurențiu că nu o lasă să se întoarcă la școală sau să muncească. El a țipat că „așa e la noi la țigani”, ce să caute ea la școală.

Mădălina a ripostat.

Mădălina: Uite, băiatul ăsta care eu sunt după el e țigan și vorbește țigănește și n-are nimic împotrivă.

Ana: Ce i-a spus Mădălina lui Laurențiu era că și „Samir e țigan și vorbește țigănește”. Samir însă, îi permite să lucreze – doar lucrau deja împreună – și n-ar avea nimic împotrivă ca ea să meargă la școală.

După vreo 40 de minute de ceartă, Gabriela i-a spus Mădălinei să meargă la mașină. Ne-am luat la revedere, am pornit în direcții opuse, dar la câteva clipe după ce ne-am urcat în mașină, Laurențiu a băgat mâna pe geamul portierei, peste mine și Mădălina, direct spre gâtul lui Samir.

N-am apucat să pornesc reportofonul pentru că scena s-a terminat până să apuc să trag de fermoarul genții.

Gabriela a apelat 112, a blocat ușile și a accelerat câteva sute de metri, cât să se îndepărteze de familia Mădălinei. Am pornit reportofonul. Poliția a venit lângă mașina Gabrielei în nici două minute, că doar erau peste drum, lângă Judecătorie.. Le-au pus pe Mădălina și Gabriela să povestească ce s-a întâmplat și să-și semneze declarațiile, apoi au cerut un martor care să susțină ce se întâmplase.

Polițist: Altcineva este străin de cauză ca să ne fie și nouă martor pe procesul verbal?

Gabriela: Se poate să fiți martori?

Ana: E ok, da, da.

Ana: Am ieșit din mașină să-mi dau datele din buletin și să semnez că Laurențiu încercase să intre peste noi. Reportofonul a rămas în mașină, unde Gabriela și-a desfăcut o eugenie și a început să mănânce roșie la față și speriată. Samir părea uimit și se întreba dacă Laurențiu o să-i urmărească până la gară în București și ce o să urmeze.

Samir: Crezi că ne urmărește la București?

Mădălina: Neaa

Ana: În timp ce eu semnam procesul verbal ca să fie amendați Laurențiu și ceilalți cu minimum 200 de lei de fiecare, în mașină Mădălina a încercat să înțeleagă de la Gabriela de ce n-a primit copiii. Nu părea impresionată de scena petrecută cu cinci minute în urmă. Ba chiar aș zice că era amuzat-flatată de circul pe care îl făcuseră familia și vecinii. Acum văzuserăm și noi cum vorbeau și cum se purtau. Ce-o rodea era ce-o să urmeze, de ce nu primise copiii?

Mădălina: Dar contractul acela nu este bun?

Gabriela: De comodat? Ba da.

Mădălina: Și atunci?

Gabriela: Numai că trebui să vadă cum stați. Când vine anchetatorul social nu știu cum spuneți. Că stați împreună cu copiii, ar fi mai bine să stai tu cu copiii în camera aia, habar n-am.

Mădălina: Da.

Gabriela: Nu știu ce să zic. Trebuie să vorbim cu Clara. Ideea e că situația nu e roz: voi sunteți 14 suflete în casa aia și cu copiii o să fiți 16.

Mădălina: Da, dar noi vrem să ne mutăm la Timișoara.

Gabriela: Păi și atunci… nici atunci situația n-o să fie roz, că n-aveți contract de închiriere, nu știți unde la Timișoara. O să fiți într-o garsonieră patru și n-are cine să stea cu copiii cât sunteți la muncă. Nici așa nu e bine. Nu știu. Chiar nu știu. Nu am nici cea mai vagă idee ce soluții putem să avem.

Ana: Din banii de la Gabriela, Mădălina și Samir zugrăviseră o cameră din casa părinților lui, reparaseră soba și cumpăraseră lemne. Acum părea că asta nu va fi destul pentru ancheta socială. Nici promisiunea angajatorului de a-i muta cu chirie la Timișoara. Pentru Mădălina pe 28 noiembrie devenise evident că nu o să-și strângă copiii în brațe prea curând. Încercase să respecte toate regulile și tot nu ieșise nimic.

În timp ce Laurențiu era vizitat de doi polițiști la Cotu Malului și i se prezenta amenda, noi ne îndreptam spre primăria Crângurile unde avea Mădălina domiciliul. Îndrumată de avocat, Gabriela trebuia să plătească o taxă de timbru de 20 de lei ca să poată să depună cererea pentru ordonanța președințială.

La primărie, Mădălina nu a avut putere să iasă din mașină. Nu voia să dea ochii pe acolo cu referentul social care țipase la ea cu trei luni în urmă. I-a dat Gabrielei buletinul și a rămas cu Samir în mașina pusă pe avarii. Se uita pe geam și plângea. Ei credeau că o să mă împac cu el, mi-a zis. Îi înfruntase pentru că era sigură că o să câștige, dar acum că procesul nu se mai termina, nu mai era sigură că a făcut bine.

Mădălina: Nu știu, parcă simt că am înnebunit. Păi de atâtea luni tot încerc într-una, într-una și de rezolvat nu rezolv nimic. Nici să-i văd, nici să-i iau, nici nimic. Dacă sun la telefon, sun, vorbește, mai mult zbiară el prin casă, îi spune la băiat că nu ține mă-ta la tine, în toate felurile și începe băiatul să plângă la telefon și nu mai vorbește. Numai dacă m-aș duce acolo, ar sări toți.

Ana: Mădălina s-a întors la Buziaș cu un nou termen de judecată, de data asta pentru un proces care promitea să se judece pe loc: 10 decembrie. Peste încă o săptămână, ea și Samir s-au mutat cu chirie la Timișoara, într-un apartament cu două camere, mobilat și cu mașină de spălat. Chiria era 1.300 de lei, iar prima lună le-o plătea Alex, angajatorul care promitea să-i ajute și pe viitor. Mădălina și Samir câștigau împreună 2.000 de lei și dădeau cam 400 de lei pe naveta Buziaș-Timișoara. Mădălina părea însă că nu mai știe ce vrea. În timp ce cu Gabriela vorbea la telefon despre proces, despre muncă, despre casă, cu Ina discuta alte dileme.

Cât ar costa să-și scoată steriletul, de exemplu. Samir se săturase să o vadă plângând mereu de dorul copiilor și-i propusese să-i facă el altul. Era disperat că Mădălina o să se împace din nou cu Laurențiu doar ca să-și vadă copiii și o tot suna pe Gabriela să o prevină că nu urmează ceva bun.

Gabriela se consulta cu Mirela și Ina și încerca să se împace cu ideea că, dacă Mădălina va vrea să se întoarcă la Cotu Malului, o s-o facă indiferent de ce-i spun ei. A încercat s-o convingă pe Mădălina să aștepte următorul termen, doar mai erau câteva zile. Mai avea o șansă legală să-și ia copiii înainte să recurgă la compromisuri.

Mădălina a ascultat-o. Dar le-a cerut bani: Inei și șefului ei, Alex, pentru drum. Gabrielei pentru mâncare și cadouri pentru copii de Moș Nicolae.

Grupul a mai făcut un efort și, printr-un mesaj disperat al Mirelei pe Facebook, au găsit un avocat care să o reprezinte pe Mădălina pe 10 decembrie. Gabriela a cumpărat și jucăriile de Moș Nicolae – ca să le ducă cu Mădălina copiilor, indiferent de rezultatul procesului.

Mădălina și Samir au luat iarăși trenul spre București și au înnoptat la Anemari. Povestește Samir:

Samir: Era vorba să venim împreună la București la proces, eu am așteptat-o la Gabriela acasă și o zis că merge la proces și se-ntoarce, duce cadourile la copii și dup-aia se întoarce și plecăm acasă. 

Ana: În dimineața de 10 decembrie, Mădălina, Gabriela și avocatul au depus actele la Judecătoria Topoloveni și au primit termen pentru ora prânzului. Eu n-am putut să merg, răcise Alice și nu m-am îndurat să plec de lângă ea.

Gabi: La ultimul termen veneam dintr-o excursie, adică veneam de la job, cum ar veni…

Ana: Gabriela Solomon

Am avut grijă să ajungă bine și să mă asigur că și gazda e OK, și asta înseamnă că am adormit pe la 1 și m-am trezit pe la 6 ca să apuc să-i iau și să ajungem la timp la proces. Și n-am fost validă decât a doua zi după masă. Două zile am fost scoasă din uz pentru proces. În termeni de informatică, povestea asta cu Mădălina a suprascris toate celelalte povești în ultima lună jumate, în ultimele două luni.

Ana: Ajunse la judecătorie, Mădălina și Gabriela au descoperit că mai aveau niște acte de depus. Judecătorul le-a spus să revină după prânz pentru audierea finală. Mădălina stabilise deja la telefon cu Laurențiu că îi aduce copiii acasă la mama ei, ca să-i vadă și să le dea cadourile de Moș Nicolae, mașinuțe, păpuși și haine groase cumpărate de Gabriela. Așa că au decis să vadă copiii înainte să revină la tribunal.

Acasă în Pătroaia, însă, Laurențiu a venit doar cu Iani. Băiatul a pupat-o și îmbrățișat-o pe Mădălina, convins că mama o să vină acasă, unde o aștepta și Maria.

Gabriela: A început să plângă în momentul în care și-a dat seama că e posibil ca ea să nu se întoarcă acasă. A întrebat ea la un moment dat: „Vrei să vii cu mămica?” Și a răspuns că da.

Ana: Gabriela a scos jucăriile din mașină și le-a pus în centrul camerei cu pereți albaștri și pământ pe jos. Mama Mădălinei vorbea tare cu Laurențiu și tot insista ca el să dea semnătură la poliție că nu o să-i facă nimic Mădălinei. Laurențiu striga și el că plâng copiii după ea, că trebuie să termine cu procesele, că a cheltuit bani pe avocați în loc să cumpere jucării, că a obosit. Vrea să se împace și s-o ia de la zero.

Era a doua oară în decurs de două luni când soarta Mădălinei se negocia între mama ei și Laurențiu, care vorbeau peste ea despre cum Iani o iubește și nu poate să stea fără ea. Ecranul telefonului Mădălinei lumina încontinuu în mâna Gabrielei, care rămăsese fără baterie și era pregătită să sune la 112, dacă situația degenera. Suna Samir, curios să știe ce s-a întâmplat la proces.

Mădălina părea în alt film. Încerca să vorbească încet cu Iani, care era foarte agitat. L-a întrebat dacă vrea să vină cu ea, i-a întins niște bani pe care băiețelul s-a făcut că-i aruncă în sobă. A încercat să-i spună că ea nu poate să vină acasă, că o să încerce să-i ia pe amândoi cu ea. Iată cum își amintește Mădălina ziua aceea:

Mădălina: Când am mers cu doamna Gabriela și am mers acasă la maică-mea și am văzut băiatul că plângea foarte tare, atunci credeți-mă că mi-a luat mințile de tot. Mai ales că nu l-am văzut de atâta timp. Nu mai știam nici de capul meu.

În mintea mea tot era băiatul și fata, pentru că nu-i mai văzusem de atâta timp și îmi era foarte greu, mai ales când am văzut băiatul că a început să plângă și îmi zicea: ,,mămico, hai acasă, hai acasă!” și am zis că nu merg și a început să plângă

Ana: Gabriela se temea că Mădălina va merge la Cotu Malului ca s-o vadă și pe Maria și atunci îi va fi greu să se mai despartă de ea. Că va alege să rămână. Îl vedea și pe Laurențiu destul de nervos, întrebând încontinuu: Zi, Mădălino, ce ai de gând? Răspunde ceva!

Important pentru Gabriela în momentul acela era să nu renunțe la proces cât încă mai aveau o șansă.

A insistat să se întoarcă la judecătorie, ca să depună actele și să pledeze avocatul. I-a promis Mădălinei că apoi o duce unde vrea ea. Au ieșit cu toții din casă și Gabriela s-a îndreptat spre mașină. Lângă ea era parcat și vecinul care îl adusese pe Laurențiu cu Iani. În nici un minut, Gabriela a văzut cum se năruia tot ce construise în ultimele două luni de când dormea 4-5 ore pe noapte.

Gabriela: Am zis hai să depunem actele și apoi te duc unde vrei. Dacă vrei să te duc la Cotu Malului, te duc la Cotu Malului sau ceva de genul ăsta și Laurențiu evident că a observat oportunitatea și a zis: Bine, mergem la proces atunci. Mergem cu toții la proces.

Ana: Și apoi?

Gabriela: Și am ajuns la mașină și am zis: ,,Mădălina, mergem cu mașina mea”, ca să mă asigur cumva că ne urmăresc sau că vin cu noi și mi-am dat seama că o să urce în mașină cu ei și măcar i-am dat telefonul.

Ana: Mădălina s-a urcat în mașina vecinului, cu Iani în brațe. Rămasă singură, Gabriela a țipat la mama Mădălinei. Și-a dat seama că fusese o schemă. Vecinul nu o să se țină după ea cu mașina până la tribunal, ci o s-o ducă pe Mădălina înapoi acasă.

Gabriela: Am urlat cât m-au ținut rărunchii la maică-sa, care a venit după mine la mașină să îmi spună că ea nu face nimic rău și că Mădălina a sunat-o să îi spună că nu se înțelege nici cu Samir și că ea vrea să-i fie bine Mădălinei.

Și zic: ,,Să văd ce o să faceți când se întoarce Mădălina cu copiii, să vedem unde o  țineți?” Țipat, dat în plâns. Nu mai aveam baterie la telefon, nu știam cum să ies de acolo. Mi se părea că sunt încolțită și mai aveam și foarte puțin timp să ajung la săracul avocat.

Ana: Ruptă de foame, căci era ora prânzului și nu mâncase nimic de la 6 dimineața de când se trezise, Gabriela bâjbâia fără GPS pe ulițele din Pătroaia ca să găsească ieșirea din sat și să se întoarcă la Topoloveni, unde o aștepta avocatul. Femeia pe care o ajutase să-și înceapă o nouă viață cu slujbă și apartament în Timișoara, nu avea să vină la proces. Și probabil nu avea să mai revină nici în acea nouă viață.

Gabriela: Uitându-mă așa un pic detașat la scena aia cu soba într-un colț, pereții albaștri, aproape pământ pe jos și copilul jucându-se cu o mașinuță în centru, nu mai aveam baterie la telefon să fac o poză. Și îmi imaginam, așa, că s-ar putea să fie ultima dată când îi văd.

Ana: De ce crezi că o să fie ultima oară?

Gabriela: Pentru că mi-a ajuns și pentru că e nevoie de foarte mult efort ca să spargi ciclul ăsta de „am nevoie de protecție și protecția trebuie să vină de la un anumit tip de om sau de la un anumit tip de context”.

Și a fost făcut efortul ăsta până foarte-foarte aproape și nu cred că o să se mai bage cineva să-l facă.

Ana: La Topoloveni, sala de judecată era aproape goală. Avocatul Mădălinei vorbea despre cum copiii nu-l cunosc pe Laurențiu și nu sunt atașați de el, despre faptul că Maria nu are paternitatea stabilită, că ordinul de protecție dovedește clar că la Cotu Malului nu este un mediu echilibrat pentru copii, că Mădălina a făcut dovada stabilității prin loc de muncă și locuință.

Dar Mădălina nu era acolo. Iar Gabriela asculta  avocatul cu gândul la imaginea lui Iani, care făcuse o criză de nervi când Mădălina îi spusese că nu vine acasă.

Gabriela: A avut o super pledoarie la final, doar că eram în sala goală. Și eu și el știam că ne facem treaba până la capăt.

Ana: Până când a ajuns Gabriela în București, instanța a și afișat online soluția pentru ordonanță: copiii aveau acum domiciliul la Mădălina, în apartamentul din Timișoara. Doar că Mădălina era la Cotu Malului, cu copiii lângă ea, convinsă că dacă nu se împăca cu Laurențiu, nu i-ar mai fi văzut.

Mixdown:

Samir: Lasă că ea se căiește după mine. O să mă caute ea, dar o să fie prea târziu. Gabi: Ea are o scânteie de cum ar putea să fie mai bine pentru ea, asta recunoaștem noi în ea, știi? Potențialul. Noi recunoaștem în ea potențialul.

OUTRO

Ana: În episodul următor o să aflați cum arată acum prezentul Mădălinei, al copiilor ei și al oamenilor care au încercat să o ajute în ultimii doi ani și jumătate.

[Final Credits:]

Ana: Satul Mădălinei este produs de DoR.

Eu sunt Ana Maria Ciobanu. Episoadele au fost editate de Cristian Lupșa. Ani Sandu m-a ajutat la mixaj. Carla Lunguți, Elena Văduva și Miruna Marin au transcris interviuri, au cizelat scripturi și au verificat informații.

Tema muzicală a fost creată de compozitoarea Sabina Ulubeanu, violonista Raluca Stratulat și editorul de sunet Dan Alexandru. Tuan Nini a creionat identitatea vizuală a poveștii. Mircea Reștea fotografiază Satul Mădălinei de la bun început și a fost un partener de nădejde. Găsiți imaginile lui pe decatorevista.ro.

Toți cei cu care am vorbit pentru acest podcast au fost generoși, răbdători și deschiși. Chiar și când le era greu. Un vecin de-ai Mădălinei m-a făcut să râd fix în mijlocul certurilor de pe treptele judecătoriei când mi-a strigat deodată: ,,Doamna cu păr de mătase.”