Un sat pentru Mădălina

Poate o mână de oameni să scoată o mamă tânără din sărăcie?

Poate o mână de oameni să scoată o mamă tânără din sărăcie? ● Fragment din DoR #2o, pe care îl găsești în shop-ul nostru sau în librăriile/punctele de distribuție partenere. ● Citește articolul integral aici.  ●  Abonează-te ca să nu ratezi nicio poveste.

Text de Ana Maria Ciobanu

Pe malul stâng al râului Argeș, la vreo sută de kilometri de București, 80 de familii și-au ridicat casele de o parte și de alta a liniei ferate care traversează printr-unul dintre cele 14 sate ale comunei Leordeni. Dacă întrebi de Cotu Malului în satele din împrejurimi, trecătorii ridică din sprâncene și te sfătuiesc să nu te abați pe acolo, că drumul e prost și sunt numai oameni răi. Până acum vreo opt ani nu aveau nici biserică; astăzi un preot din alt sat slujește și aici în ultima duminică din lună.

Mădălina Solomon locuiește la două case de școala amenajată într-un fost canton CFR, într-o cameră cu pereți albaștri, cu un băiat de aproape trei ani, o fetiță de un an și soțul mai mare cu opt ani decât ea. E o mână de fată de 19 ani, cu păr șaten lung și blonzit de soare pe la vârfuri, care în preajma străinilor nu ridică aproape niciodată ochii verzi-albaștri din pământ. Perete în perete cu ei, într-o cameră de două ori mai mică, în care abia încap un pat și un televizor, stau socrii și fiica lor de 12 ani.

Pentru Mădălina, în satul natal de la câțiva kilometri depărtare, a fost mai rău. La mama acasă se temea să iasă singură pe stradă, să nu tragă cineva de ea, și se simțea tot timpul urmărită de priviri deloc „cuminți”. Știe că au mai fost fete care nu mai erau domnișoare și care au ajuns bătaia de joc a satului. Chiar dacă acasă n-avea grija zilei de mâine pentru cei doi copii, se simte mai în siguranță aici, unde lumea din sat știe că e soția lui Laurențiu.

Când se termină ajutorul social al socrilor, alocațiile celor doi copii, sau banii câștigați cu ziua de Laurențiu la tăiat de lemne, Mădălina o ia pe Maria în brațe, își pune un ghiozdan în spate și merge vreo 20 de minute pe jos până la gară. Lasă în urmă curtea în care nu mai cotcodăcesc găini pentru că au murit anul trecut răpuse de-o boală, bătătura în care nu crește nicio legumă, gaura în pământ înconjurată de patru pari de care flutură o cârpă și se urcă în trenul de București. Nașul îi taie un bilet de cinci lei, dar dacă e supracontrol, trebuie să plătească 10. La nouă dimineața coboară la gara Basarab, își cumpără o cartelă de metrou, scoate din ghiozdan un carton pe care a scris cu litere de tipar „Suntem muritori de foame” și se plimbă prin vagoane.

Prima oară când a fost la cerșit, abia învățase să vorbească. Tata o aducea în București, o lăsa la gară sau în centru și o mai lua seara când îi cerea banii adunați. Nu știa unde se ducea cât ea cerșea; știa doar că dacă n-o să strângă destul, o s-o bată. Banii adunați erau pentru băutură și jucat la aparate și abia apoi pentru mâncarea familiei. La fel ca-n copilărie, când se plimbă prin metrou, Mădălina nu ridică privirea din pământ, nu spune niciun cuvânt. Doar „mulțumesc” sau „sărut-mâna” când cineva îi întinde vreun leu. Când paznicii din metrou o gonesc, sau obosește, mai stă pe peron.

Era o astfel de după amiază în iulie 2014 când Mădălina tocmai coborâse din metrou la Basarab, cu Maria adormită într-un portbebe. O doamnă brunetă tunsă scurt, îmbrăcată cu o rochiță scurtă și vaporoasă s-a apropiat de ea cu pași fermi.

– Ce faci aici? E copilul tău?
– Da, e a mea, i-a răspuns încurcată.
– Cum pot să te cred? De unde știu că spui adevărul?

Mădălina s-a speriat. Avea deja vreo 10 avertismente de la poliție după ce o prinseseră cerșind, ba cu Iani, ba cu Maria, și o amenințaseră că o să rămână fără ei. I-a spus doamnei că mai are un băiat acasă, că sunt amărâți și nu o pune nimeni să cerșească. S-a așezat pe un scaun roșu de pe peron și și-a desfăcut bluza să-i arate că alăptează.

Doamna cu ochi albaștri și întrebări îngrijorate era Mirela Oprea, un expert în protecția copilului care lucrează pentru organizația caritabilă World Vision. Avea 38 de ani, locuia în Italia, călătorea des la conferințe despre politici sociale din toată lumea și venea lunar
în România. În după-amiaza în care a dat cu ochii de Mădălina, venea de la birou, se grăbea să mănânce de prânz și apoi mai avea o întâlnire în care urma să discute, ca de obicei, despre drepturile copilului, sărăcie și protecție socială în România și Balcani.

De când se știa, Mirela nu dăduse niciodată bani cerșetorilor, chiar dacă unii o impresionaseră până la plâns.

Crescută într-un sat din munții Apuseni, elevă la un liceu din Sibiu și apoi studentă la psihologie în Cluj, până la 20 de ani nu se întâlnise cu copiii străzii. Abia când a venit în vizită la iubitul ei, care studia în Capitală, a văzut prima oară în metrou copii recitând îngenunchiați Tatăl nostru și versuri de Eminescu. Și-a jurat că n-o să mai vină niciodată în orașul ăsta urât în care copiii se târăsc prin metrou și o fac să plângă. Nu i s-a părut în regulă să încurajezi rețelele care exploatează și schilodesc fizic sau emoțional oamenii. Nici că un pumn de monezi ar putea ajuta cu adevărat mâna întinsă. A da bani cerșetorilor i se părea modalitatea rapidă și egoistă de a trece pe lângă sărăcie, de a-ți imagina că ești un bun creștin.

Când a văzut-o pe Mădălina, s-a gândit la articolul care circula pe internet despre copiii adormiți în brațele cerșetorilor, care sunt sedați pentru a fi liniștiți ore în șir, cât trebuie să producă bani. Îi văzuse cu câteva zile în urmă la Bruxelles și se înfuriase. Era hotărâtă să sune la poliție și la protecția copilului și ar fi făcut-o dacă n-ar fi fost picăturile de lapte, apoi privirea Mariei care s-a trezit și a început să sugă satisfăcută. I se părea un tablou dureros, doi copii care își aparțineau doar unul celuilalt, într-o lume care părea să nu-i observe.

Pentru că Mădălina nu-i cerea nimic, dar și pentru că și-a amintit că trebuie să mănânce de prânz, Mirela a întrebat-o dacă îi e foame. Era prima oară când invita un necunoscut la masă și ideea îi venise spontan: dacă tot m-am oprit, hai să fac ceva bun în pauza asta de prânz.
Pe drum spre McDonalds’ul de la Gara de Nord, Mirela a cumpărat un pachet de scutece, vitamine, câteva cutii de lapte praf și a pus întrebări: unde stă, unde sunt părinții ei, câți bani face într-o zi, cum de e așa de tânără și are doi copii. Mădălina a răspuns încet, rușinată, mulțumind și scuzându-se. I-a povestit că într-o zi bună adună 60 de lei, într-o zi obișnuită cam 20-30 de lei, dar că are destule zile în care abia adună cei 10 lei pentru drum. Sunt și zile în care nu face niciun ban, iar trecătorii o mai și înjură, mai ales bărbații în vârstă. Îi strigă că nu i-au făcut ei copiii, că dacă i-a plăcut să-i facă, acum să și-i crească și tot felul de porcării care o rușinează. După ce au ajuns la Mac și i-a luat un sandviș cu pui, Mirela a văzut că mesteca chinuit și doar pe dinții din față. A aflat că cele două sarcini i-au distrus câte o măsea, că are dureri mari și n-a fost niciodată la dentist. I-a spus că e frumoasă, iar Mădălina a dat din cap neîncrezătoare. În lumea ei, o fată cu doi copii nu mai avea voie să se gândească la asta.

Pentru că Mădălina părea speriată, inclusiv de atenția pe care o primea, Mirela și-a dorit să știe mai mult și să înțeleagă ce înseamnă sărăcia extremă și traiul de pe o zi pe alta, dincolo de statisticile pe care le discutase de zeci de ori la serviciu. Mădălina era una dintre cele 8.500 de minore care devin mame în România în fiecare an și făcea parte din cei 2% dintre tineri care abandonează școala în timpul gimnaziului, dar și din cei 9% din mediul rural care spun că se duc flămânzi la culcare. Era în același timp și exponentul perfect al luptei Mirelei împotriva „violenței birocratice”: o mamă tânără care nu înțelege terminologia sistemului de protecție construit pentru ea, nu știe ce servicii ar putea să acceseze și e terifiată de orice interacțiune cu lumea asta care vorbește o altă limbă decât ea.

Dincolo de un prânz, scutece și lapte praf, Mirela a simțit nevoia să mai facă un pas. I-a explicat Mădălinei că vine doar o dată la câteva luni în țară, dar că ar vrea să o ajute. A întrebat-o dacă ar merge la dentistul ei și, pentru că Mădălina nu avea telefon, i-a lăsat numărul ca s-o poată contacta de la vreun vecin.

În aceeași zi, a povestit pe Facebook întâlnirea de la gară și și-a încheiat statusul cu o dilemă: „Aș vrea să ajut mai mult. Dar cum să fac asta în mod sustenabil? Mădălina are nevoie de un serviciu și de sprijin sistematic”.

Mădălina a luat trenul de la ora 16:00 înapoi spre Cotu Malului și i-a povestit lui Laurențiu că o doamnă i-a cumpărat scutece și i-a dat numărul ei de telefon să se întâlnească în București. Din banii adunați la metrou – vreo 60 de lei – a cumpărat pâine, crenvurști, ouă și suc de portocale Adria pentru Iani, care nu vrea să bea apă.

Mirela s-a întors în Italia, unde s-a mutat în 2002 pentru masterat și doctorat, și s-a gândit de multe ori la Mădălina și la aerul ei resemnat. I se părea că e un copil în depresie și a sperat că o va suna. Mai bine de două luni n-a știut nimic de ea. Apoi, în septembrie, a primit
un telefon: „Sărut-mâna, sunt Mădălina. Mi-ați spus să vă sun”. ●

Citește articolul integral aici. ● DoR #20, din care face parte acest text, poate fi cumpărat din shop-ul nostru sau din librăriile/punctele de distribuție partenere. ● DoR este o inițiativă jurnalistică independentă. Abonându-te, ne susții. Dacă preferi varianta electronică a acestui număr, găsești PDF-ul aici.

5 comentarii pentru "Un sat pentru Mădălina"

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți mai placă:
Răzleții

Răzleții este un serial audio despre momentul ăla în viață când trebuie să decidem ce vom face când vom fi mari. Este o poveste despre noi și colegii noștri de școală și de muncă și despre încercările noastre de a ne găsi calea.

Bucureşteanul: Studenţi printre maşini

Trei prieteni fac teste auto la sfârșit de săptămână.

[DoR & Julius Meinl] Gastronomie în doi

Mihai și Coline se bucură de relația lor cu toate simțurile, dar mai ales cel gustativ. O poveste realizată împreună…