Viață de câine

Când Oana l-a luat pe Biju în garsoniera ei, nu era pregătită pentru un bichon în călduri în căutarea unei partenere. Apoi a încercat să-l ajute.

La 20 de ani, după ce mama mi‑a cumpărat prima mea casă, o garsonieră de 18 metri pătrați lângă un cimitir din Dristor, am vrut neapărat să‑mi îndeplinesc singură dorința de copil: să am un câine. Mama n‑a vrut animale în apartamentul nostru de la bloc când eu și sora mea eram mici. Cel mult a acceptat un pisoi, dar și pe el a trebuit să‑l ducem la bunica după ce a început să încurce cutia de nisip cu glastra filodendronului din sufragerie.

Pentru că și eu mă loveam uneori de mine în garsoniera de pitici – unde avusesem grijă ca toate lucrurile să fie mici, de la chiuvetă la mobilă –, și cățelul trebuia să fie mic, deși mi‑ar fi plăcut un Golden Retriever. Pentru că nu aveam bani, am căutat pe net și prin ziare oameni care dădeau gratis căței de talie mică. Într‑o zi i‑am cărat după mine pe sora și cumnatul meu în afara Bucureștiului să luăm un teckel maroniu, dar când am ajuns acolo ne‑au spus că s‑a îmbolnăvit și nu mai are mult de trăit. Apoi, sora mea a găsit pe net un anunț dat de un cuplu care vindea pui de bichon havanez la 50 de lei bucata. Se hotărâse să mi‑l facă cadou și m‑a întrebat scurt la telefon: „Vrei fată sau băiat?”. „Vrei unul mai blond sau unul mai maroniu?”

Părea o loterie amuzantă și nu știu nici acum de ce am zis „Băiat. Mai blond”. E posibil să mă fi vizualizat ca tipa brunetă și bronzată care plimbă vara în parc un câine blond bine dresat.

Ne‑am dus să‑l luăm într‑o seară de iulie și am așteptat toți trei în fața unei scări de bloc din cartierul Pajura să coboare din garsoniera lor cuplul de crescători de bichoni. Au venit cu puiul blond în brațe și cu mama și tata în lese: ea era blondă și mică, cu onduleuri slabe, rasă havaneză, el era puțin mai înalt, creț, alb‑negru, rasă bologneză. Stăpânii erau minioni, în haine de casă și grăbiți să se întoarcă la cei patru‑cinci pui lăsați acasă. Mi‑au părut amuzanți și ciudați și protectori după ce s‑au întristat când au auzit că va fi primul meu câine.

Mi l‑au pus în brațe și am crezut că o să‑l scap pe jos. Era cât o palmă, firav, alunecos și pufos. În mașină a făcut pipi pe mine și a început să tremure. Tremuram și eu de teamă că o să‑l scap pe sub banchetă, că n‑o să știu ce o să fac cu el dacă schelălăie încontinuu noaptea, că o să stric puiul cu orez pe care mă sfătuiseră stăpânii să i‑l gătesc. Când îi vedeam ochii umezi și negri uitându‑se la mine, simțeam că‑i e frică și lui, că și el se întreba dacă o să fiu în stare să‑l îngrijesc.

Îl chema Blondu’, dar am vrut să‑i schimb rapid numele; o dată pentru că era lipsit de originalitate – era chiar blond – și apoi pentru că atunci când l‑aș fi strigat în parc aș fi sunat ca o matroană. Habar n‑aveam ce nume să‑i dau, știam doar că nu voiam să sune a pufoșenie. Voiam să fac din el un cățel cu coloană vertebrală, nu o pisică care latră.

În drum spre casă, la un semafor, l‑am zărit la volan pe banda alăturată pe Ştefan Bănică Jr. Am zis să‑i spunem câinelui Ştefan, dar am renunțat imediat și am început să deriv prescurtări posibile ale cuvântul „bichon”. Bișu, Mișu și, desigur, potrivit momentului, Pișu. Cumnatul meu a zis atunci: Biju. Cu accent pe „i”, nu pe „u”. Dur, clar, nu franțuzit. Mi s‑a părut interesant. L‑am întrebat de unde vine și mi‑a spus că e porecla lui Ioan T. Morar, editorialist la Academia Cațavencu și Cotidianul. Nu mi s‑a părut nimic mai potrivit.

Biju a fost de la început un cățel dificil, pentru că avea multă energie greu de consumat într‑o garsonieră minusculă, dar și pentru că a devenit, din prima zi, copilul meu răsfățat. Dacă scheuna ca să ne jucăm, ne jucam. Dacă cerea să fie luat în pat, îl luam. De fapt, a dormit din prima zi în pat, fiindcă nu am rezistat plânsetelor. Spălam în fiecare zi de vreo șașe‑șapte ori linoleumul și gresia de pipi și caca și, când am început să‑l scot afară, m‑a trezit în fiecare zi la cinci dimineața. La început mă pieptănam și mă îmbrăcam, dar de la un punct am început să ies în pijamale. Am încercat să‑l dresez, dar procesul era extrem de obositor și eu eram extrem de obosită.

M‑am întrebat din când în când dacă n‑a fost o greșeală să‑l adopt. Dar îmi plăcea atât de mult când se rostogolea și rămânea pe spate ca să‑l mângâi pe burtă; când alerga ca un titirez după o jucărie și mârâia ca un câine fioros, cu dinții mici și ascuțiți ieșiți pe‑afară; când veneam acasă și îmi dădea instant trei‑patru limbi pe față; când dormea pe burtă pe gresie, lat ca o broască; când îmi dormea cu capul pe picioare, sau când punea capul pe pernă, ca oamenii.

Îl simțeam ca pe un bebeluș și eram în cea mai frumoasă și gingașă perioadă a relației dintre un copil și un părinte. Poate și de‑asta n‑am fost pregătită pentru transformarea lui într‑un adolescent în călduri.

Pe când avea patru luni a început să călărească un ursuleț de pluș pe care l‑a găsit la ai mei acasă. Erau cam de aceeași mărime, Biju îl prinsese cu labele din față, de parcă ar fi putut să‑i scape, și începuse să‑l călărească frenetic. N‑a mai fost amuzant când am încercat să i‑l iau și a vrut să mă muște. Înapoi în garsonieră, a înlocuit ursul cu pernele de pe canapea. O făcea cam o dată la două‑trei săptămâni. Ca să‑i iau obiectul trebuia să‑l momesc cu ceva mai apetisant – ciocolată, biscuiți, napolitane, carne de pui, mușchi afumat, practic orice n‑avea ce căuta în bolul lui de mâncare. Ascundeam pernele o săptămână‑două ca să mai uite, apoi le puneam la loc. Când încerca din nou, îi arătam palma și îi spuneam „nu e voie” dar, odată încălecate, era greu să i le sustragi.

L‑am dus la medic, care mi‑a spus că așa sunt ăștia mici, „agitați și cu apetitul sexual ridicat”. N‑a fost primul medic care a însoțit remarca „ăștia mici” cu un rânjet zeflemitor care m‑a făcut să mă întreb dacă toți medicii veterinari disprețuiesc câinii de talie mică sau dacă eu, o tipă tânără și singură cu un cățel pufos cu probleme sexuale, eram ținta perfectă pentru glumițe veterinare.

Mi‑a recomandat să‑l dau la montă și apoi să‑l castrez. Trebuia să aibă minim nouă-zece luni, așa că nu‑mi rămânea decât să aștept și să ascund pernele. Călăritul s‑a extins însă și la picioarele musafirilor; cum se așeza cineva pe canapea, cum începea să‑i călărească câte un picior. Pe lângă asta, lătra la oricine intra în casă și le trăgea șosetele din picioare, pe care apoi le molfăia. Singura soluție de a elibera șosetele erau tot bunătățile din frigider. Practic, inversasem sistemul de recompensare al dresajului. Făcea ceva rău – eu îi ofeream o recompensă pentru a‑i sustrage obiectul.

Când îl plimbam, prin parc sau pe stradă, mă uitam mereu după câini de aceeași rasă și prima întrebare adresată stăpânilor era: „Este fetiță?”. Erau mai mulți băieți decât fete și nu am legat nicio prietenie. Tot pernele erau mai bune.

Am stat în rutina asta până după ce a împlinit doi ani, când le‑am luat cu totul de pe canapea, după ce sistemul lui reproducător a luat‑o cu totul razna. Aceea a fost ziua când eu, și probabil și el, ne‑am dat seama că avea nevoie urgentă de sex. Eram la calculator când am auzit din nou schelălăitul lui de pernă: un țiuit lung care se transforma într‑un lătrat chinuit, scurt, de parcă ar fi fost strâns de bot. Prinsese între cele patru picioare o pernă și o călărea. Mi‑am dat ochii peste cap și mi‑am zis că o să mă ridic să salvez perna, dar am mai lăsat timpul să treacă, fiindcă aveam ceva muncă de terminat. Trecuseră vreo 15‑20 de minute când mi‑am întors privirea și am văzut că Biju avea cinci picioare în loc de patru. Se excitase într‑atât de tare încât penisul lui ajunsese de mărimea unui picior. O parte din cuvertura de pe canapea era udă, perna era într‑o parte, iar el era epuizat și sfârșit. Mi se părea că nu se mai ține bine pe picioare și că o să leșine.

Am luat perna de lângă el fără probleme, iar el a rămas în picioare, inert și confuz. Îi era atât de rău încât nici măcar nu știa cum să mai coboare de pe canapea. Mai era și al cincilea picior, care nu prea‑i permitea să sară. N‑am știut ce altceva să fac decât să deschid fereastra și să așteptăm jumătate de oră până când penisul a revenit la forma inițială.

Seara aceea am stat pe site‑uri matrimoniale pentru căței să văd care e cererea, cât de greu se găsesc cățelușe bichon, cum arată un anunț. Unele păreau prea romantice pentru nevoile sexuale ale lui Biju. („Fifi, o malteză albă de doi ani, caută companie un bichon maltez pentru a da naștere unor puiuți pufoși”.) Eu căutam ceva rapid, la obiect. Cam ca acesta: „Doresc montă pentru cățelușa mea bichon bolognese albă, talie mică, în vârstă de doi ani. Accept și bichon havanese sau maltese”. Am tot amânat momentul, m‑am tot gândit, au mai trecut luni.

Peste ceva timp, în loc de un anunț matrimonial, am pus unul de adopție.

Erau multe contradicții în viața mea de atunci și simțeam că Biju e una dintre ele. Eram studentă în anul III și tocmai mă angajasem ca reporter la radio. Era o efervescență în viața mea cotidiană, cu ture de dimineață și facultate spre seară. Când ajungeam la Biju, îl scoteam afară și mă jucam cu el, atât cât ne mai rămânea. Dar erau și zile când nu stăteam afară nici 10 minute, fiindcă aveam eu ceva de terminat neapărat. Erau și zile când îmi schimbam tura și‑i dădeam încă o dată programul peste cap. Îmi plăcea viața mea cea nouă, chiar dacă nu prea mai semăna cu cea a colegilor de facultate. Se‑ntâmpla, la fel, să refuz și ieșiri la bere, fiindcă trebuia să fug acasă să‑l scot pe Biju. Nu știam cum să obțin un echilibru între toate astea și simțeam că îl chinuiesc și că altcineva, cu mai mult timp, ar avea mai multă grijă de el. Însă la fiecare mail sau telefon de la posibili părinți adoptivi, îmi dădeau lacrimile.

Am renunțat să‑l dau și am hotărât să pun un anunț matrimonial, ca să rezolvăm măcar una dintre probleme. Voiam o fetiță bichon și atât. Nu mă interesa nici dacă era malteză sau havaneză. Prima lui pețitoare avea puțin peste un an și jumătate, era deci virgină, Biju mergând deja pe al treilea an. Am acceptat totuși, fiindcă nu aveam timp de alte vizionări de cățelușe și, oricum, era singurul telefon primit după mai bine de o lună.

Era frig afară când am pus la cale prima întâlnire, așa că varianta cu parcul a fost exclusă și eu am preferat ca fata să vină la băiat acasă, fiindcă mi se părea și penibil, și periculos să apar cu cățelul la ușa unui necunoscut. Mi‑am convins și o prietenă să participe.

De fapt, nu a fost un necunoscut, ci un cuplu. Au intrat sfioși în garsonieră, cu fetița lor malteză, albă, cu un moț în frunte. Am exclamat un „Ce drăguță e!” din politețe, dar m‑a stresat ca pe o soacră moțul prins în creștet, atât de periată și de fandosită era. Adevărul e că nu avusesem timp să‑l tund pe Biju și arăta puțin neîngrijit. Alerga după ea să o miroasă, ea fugea și voia în brațe. În termeni medicali, nu coopera.

Era destul de multă agitație în cameră și mai toți eram stingheriți. Femeia stătea pe scaunul meu de la birou, bărbatul, în picioare lângă ea, eu, în tocul ușii de la bucătărie, iar prietena mea, ascunsă în bucătărie, fuma și râdea cu lacrimi. Când o înghionteam să fie serioasă, să nu speriem stăpânii, râdea și mai tare. Cei doi își tot roteau ochii prin garsonieră și am început să vorbim despre mărimea camerei. A fost singurul punct de conversație la care ne puteam opri după monitorizarea tăcută a celor două ghemotoace pufoase care încercau să și‑o tragă. Biju reușise să se suie pe cățelușă după vreo 15 minute, dar mișcările lui erau în gol.

Simțeam că Biju era din ce în ce mai stresat. Ultimul lucru pe care mi l‑aș fi dorit era să trecem printr‑un alt proces de excitație maximă care să îngrozească toată garsoniera.

„Cred că mai mult își fac rău, din păcate”, am spus și stăpânii m‑au aprobat. Aveau totuși o idee: să sune la medicul lor veterinar. Nu avea prea multe de spus prin telefon, dar a sugerat să venim la cabinet, să pecetluim împerecherea acolo. Nu am zis „da” din prima, ci i‑am întrebat dacă nu ar vrea să încercăm în altă zi. Mi‑au spus că dacă tot ne‑am întâlnit, puteam încerca chiar atunci, la medic, unde era mai mult spațiu.

Prietena mea nu a mai vrut să vină cu mine, deși mi‑aș fi dorit să mai fie cineva. Simțeam că ei sunt doi și eu o mamă singură și dezorientată. Ne‑au luat cu mașina lor și ne‑am dus la un cabinet veterinar de la parterul unui bloc. Pe drum am stat în spate cu Biju și l‑am ținut strâns ca să nu ajungă în față, la cățelușă.

În cabinet, i‑am dat lesa jos și l‑am lăsat să o alerge. Ea se mai obișnuise și nu mai riposta. Era vânzoleală prin cabinet: un medic, câteva ajutoare, alți stăpâni, dar loc de alergat sub mese era suficient. Medicul i‑a întrebat pe stăpânii cățelușei dacă au calculat bine perioada de estru – perioada din ciclul reproductiv al femelelor când se pot împerechea – și apoi ne‑au spus să‑i punem pe masa de consultație.

Am înmărmurit. O împerechere la medic nu însemna închirierea unui spațiu mai mare, ci un proces ghidat, literalmente, de mâna medicului.

La sugestia acestuia, stăpânul o ținea bine pe cățelușă, iar mie mi‑a spus să‑l urc pe Biju pe ea. Medicul l‑a ajutat cu mâna să o penetreze și ea părea cooperantă. Biju a început să se miște întâi încet, apoi mai repede, schelălăind. Am răsuflat ușurată, până când medicul a spus: „Nu e bine, nu sunt legați”.

Mai auzisem expresia asta la bunică‑mea, care se oripila văzând câinii de pe stradă care și‑o trăgeau. Zicea „Fir‑ați‑ai dracu, v‑ați legat” și dădea cu pietre ca să‑i separe. Medicul ne‑a spus că ar trebui să stea legați 10 minute pentru ca femela să rămână gestantă. Pe lângă că nu erau legați, Biju ieșise din ea după trei‑patru minute. Au mai încercat o dată, iar eu m‑am îndepărtat. Stăpâna cățelei stătea și ea oripilată într‑un colț.

N‑au reușit să rămână lipiți nici a doua oară. Mi s‑a făcut milă. M‑am întrebat cum de am putut să‑i fac asta. Era atât de multă lume necunoscută acolo și el era urcat pe o masă de consultații, livid și asudat, cu penisul în erecție și cu voci care spuneau că nu reușește. Am cerut o pauză.

Ca să‑l ajut să‑și recapete demnitatea, l‑am scos afară să ne plimbăm. M‑am simțit ca o mamă grăbită și incapabilă: au fost zile când îl lăsam singur și 13 ore, nu îmi găseam timp nici să‑l tund și nici să‑i găsesc o împerechere naturală, cu întâlniri în parc, cu alegeri potrivite, cu sex pe‑ndelete. Şi peste toate astea, îl ajutasem să se facă și de râs. Adevărul e că la ritmul de viață pe care mi‑l stabilisem, nici eu nu aveam parte de întâlniri în parc, alegeri potrivite, și‑n concluzie, nici de sex. Dar pe mine nu mă forța nimeni să mă împerechez în vreun cabinet medical.

Când ne‑am întors în cabinet, le‑am spus că nu mai vreau o nouă încercare, pentru că simt că‑i fac rău. Medicul s‑a uitat lung la mine ca și cum eu aș fi fost nebuna care nu înțelege cât de bine trebuie să fie să ți‑o tragi pe o masă de fier, împins de la spate. „Cum vreți”, mi‑a spus. Stăpânii cățelușei ne‑au dus acasă în tăcere. Nu mai vorbea nimeni de împerechere și‑ncepuserăm să vorbim despre joburi. El lucra la o pizzerie, ea deocamdată stătea acasă cu cățelușa.

Nu i‑am mai căutat cățelușe pe net. Oricare dintre cele pe care le alerga prin parc ar fi fost bună, dar n‑am găsit nimic disponibil pentru sex. A devenit din ce în ce mai agresiv cu masculii și se lua la bătaie cu orice cățel întâlnea, mare sau mic. Medicii mi‑au spus că‑i va fi mai bine castrat, nu va mai suferi și se va liniști, așa că, doi ani mai târziu, l‑am sterilizat. Cât a stat lat sub anestezie, ca o fâșie de blană crem, mi‑am mâncat unghiile și m‑am simțit vinovată.

Mai simt și acum vina că nu i‑am găsit o fetiță de penetrat și că i‑am retezat brusc opțiunile. Nu am fost cea mai bună mamă, nici cea mai responsabilă, dar am încercat.

Biju face nouă ani pe 9 mai. De liniștit, nu s‑a liniștit. E la fel de agitat prin casă și urăște masculii la fel de mult. Are mai puțin testosteron și, fără testicule, n‑a mai rămas cu penisul înțepenit în canapea. O bună perioadă n‑a mai avut treabă cu pernele, dar de vreo trei luni a făcut o pasiune pentru salteaua din coșul în care doarme: o mototolește ca s‑o facă mai compactă și mai groasă, o prinde cu dinții de un capăt și apoi se suie pe ea. Scoate niște sunete de pui când vede o cățelușă și, dacă e lăsat, o încalecă. Acum că stăm la curte, își consumă energia cum dorește. Mai prinde și pisica, care‑i de talia lui, și o călărește până primește o gheară. Doarme tot în pat cu mine, nu mănâncă cu zilele când sunt plecată și cel mai tare se bucură când mă întorc acasă.

Notă: În martie 2017, după aproape 13 ani, Biju a murit din cauza unei tumori la inimă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*

S-ar putea să-ți mai placă:
O s‑o mai iau în brațe pe Silvana?

În mijlocul discuțiilor din jurul #metoo, un gest de tandrețe între doi colegi și prieteni devine mai complicat decât de obicei. 

Învăț să fiu nefumătoare

De la începutul lui iulie, Anca Iosif, ucenica DoR, încearcă să se lase de fumat pentru că nu vrea să gâfâie când urcă pe munte.

Acasă: o călătorie în timp

Un scoțian caută exoticul departe de casă și găsește mai mult acasă decât se aștepta.